Tag Archives: poveste

Nouă

Erai o fetiță desculță și te rugai într-un colt dintre un bloc și o casă parasită.
Afară era frig. Râdeai când te rugai și nu voiai nimic.
Erai fascinată de praful care îți trecea printre degetele de la picioare și te gâdila.
Îl întrebai pe Dumnezeu unde fug șoarecii când plouă?

În fiecare seară te așezai pe banca ta din parcul Carol, te întorceai cu fața spre cer și începeai.
Aveai câte un nume pentru fiecare steluță.  Le salutai pe rând, apoi vorbeai cu ele.
Dumnezeu stătea într-o parte și vă privea. Râdea și el de ce vorbeați, dar nu vă deranja.
Seara era a voastră. A voastră și lui Molcuț, un maidanez ca un schelet, cu care-ți împărțeai covrigul.

(…)

Într-o seară m-am așezat și eu pe banca ta.
Te-am găsit tremurând, cu mâinile ca gheața, râzând cu una din steluțe.  Marcela cred era.
Am încercat să te privesc, să vă-nțeleg povestea, însă..  am adormit.

Când m-am trezit, eram învelit cu cămașa ta.
Tu tremurai într-un colț al băncii, privindu-mă distrată.
–          Vă place ploaia domnule?  m-ai întrebat, cu un abur cald
N-am spus nimic. Te priveam înmărmurit și nu-nțelegeam nimic.

M-am ridicat și am plecat.  Cu cămașa ta peste geaca mea.
Ai rămas doar cu tricoul tău, pe colțul băncii, privindu-mă cum plec fără să zic nimic.
–          Diseara o să plouă! ai strigat în urma mea și mi-ai zâmbit naiv.
N-am spus nimic. Inexpresiv am continuat să merg spre.. nu știu ce

(…)

M-am întors la nouă fix.  Banca ta era goală.
Nici Molcuț nu mai era acolo.
Nici stele nu te mai căutau.
M-am așezat și-am adormit.

Când m-am trezit, ploua. Erai în fața mea și râdeai.
Când ai văzut că m-am trezit,  te-ai ridicat și-ai continuat:
–          A plouat seara asta domnule. Nu-i așa că a plouat frumos?
N-am spus nimic. M-am ridicat și am plecat.

După trei pași mărunți, m-am oprit.
Am simțit cum mâna ta rece se atinge de mâna mea caldă.

M-am uitat spre cer și le-am văzut.
Marcela, Ion, Hadașa, Stângul, Dreptul.. Vorbeau de noi

–          Credeți că va ploua și mâine seară domnule?

Anunțuri

Titlu de iarnă

E ora unu. Aproape. De fapt când scriu cuvintele astea e abia 12, însă sigur îmi va lua cel puțin o oră până le voi scoate la capăt.  Oamenii talentați învață să-și citească bine poezia din suflet și n-au nevoie să se chinuie mult cu propozițiile. Oamenii lipsiți de talent, așa ca noi, trebuie să scrie o dată, și încă o dată, și încă o dată, apoi să șteargă, să mai revină după trei zile asupra cuvintelor, pentru ca la final să-și dea seama că au scris poezia greșită. O publicăm, însă știm că e o minciună.

Anul trecut m-am îndrăgostit doar o dată. Am avut câteva ambiții sentimentale, însă de îndrăgostit, doar o dată, spre final. Dar deja știți asta. Doar am scris o poezie săptămâna trecută. Sau acum două săptămâni. De fapt nici nu mai știu când. Oricum, e evident, nu?

Zăpada de afară e fantastică. Televizorul încearcă să ne fure bucuria cu știrile lui îmbibate cu un iz apocaliptic despre șosele blocate, trafic, haos, pe când nu-i deloc așa. Zăpada e fantastică. E un alb pur care îmbracă griul monoton al orașului, ține mașinile în parcare și mai acoperă din praful și mizeria cu care ne-am obișnuit. Creează parcă o lume aparte a unei libertăți neobișnuite.  Șase luni pe an aș putea trăi așa. Șase luni.

Totuși nu-i genul ăla de sentiment cu fluturași în stomac, cu primul și ultimul gând, cu speranța care creează oscilații bruște între extaz și disperare. Nu e nici măcar ceva platonic unde sufletele se conectează și dansează împreună. Eul nu poate exista în imaginea asta. Eul ar tulbura perfecțiunea iar speranța ar umaniza desăvârșitul. E mai mult un gen de adorație, un tablou în care ea e un fulg de zăpadă coborât dintr-un rai nefamiliarizat cu acest eu gri și mizer.

E doar un fulg rătăcit care se va topi cu trei luni mai devreme, pe 13 martie într-o palmă rece și aspră.


The L word

Daca citești asta, înseamnă că știi că asta este concluzia ultimelor 4 articole – 1, 2, 3, 4 – și ca să fie totul mai frumos, recomand să le citești înainte. Sunt scurte și te vor învață absolut totul* în materie de relații și femei.

*mai nimic.  

_____________

Nu că n-aș crede în romanțele de film, dar superficialitatea noastră ne obligă la matematică. Aș vrea ca totul să meargă natural, să nu fie nici un fel de factori disturbatori și sentimentele să-și urmeze cursul lor normal. Din nefericire (probabil) perfecțiunea e subiect de film și imperfecțiunea ne ocupă tot spațiul real.

”Frumusețea e în ochii celui care privește”

Am văzut ceva fete frumoase la viața mea și am prietene a căror frumusețe îmi taie respirația câteodată. Cu toate astea, ce văd eu e în ochii mei și de multe ori sunt dezaprobat. Dacă n-ar fi așa, am visa toți la fel și concurența n-ar fi corectă.   Proba aia a perechilor e spusă sec. Nu pot separa doi ochi frumoși de un suflet blând, nu pot privi frumoase două buze în spatele cărora se ascund vorbe urâte și nu pot vedea eleganța a două picioare expuse cu o ostentație demnă de centura B-P.   Frumusețea nu-i decât un suflet bun care iese la lumină.

”Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.”

Cosmin mi-a zis de multe ori că atunci când îmi place o fată nu știu să-mi fac jocul. N-ar trebui să fiu mai drăguț cu ea decât cu restul, ar trebui s-o privesc cu o oarecare ignoranță și să fiu the Alpha Male of the neighborhood.  Știu că așa se atrage atenția. Legile lui Hitch, Superflirt și tot felul de alte materiale mi-s familiare. Jocul ăla mi se pare o mare minciună. O minciună care funcționează, într-adevăr. Partea nasoală când refuzi jocul e că faci din friend zone casa ta. Partea bună e că fix așa și trebuie să fie lucrurile. N-am nevoie să cuceresc toate fetele, ci una singură. Care și cum e cam greu de zis, însă copilăria încă își cere drepturile.

Când privești serios toate lucrurile astea, când îți scoți din vocabular aventurile de o noapte sau combinațiile de o lună, compromisurile se reduc la maxim. Însă dacă ți-ai ales caracterul ăla frumos, fata aia cu care te înțelegi bine și cu care poți povesti ore în șir, uitând de ceas, uitând că mai ai 2 ore de somn și trebuie să mergi la muncă, știind că fiecare minut cu ea e valoros, atunci matematica și chimia îmbracă niște forme extraordinare și realizezi că fiecare propoziție e un element al poveștii,  criteriile, pretențiile, probele.. rămân povești uitate. Acum totul se rezumă NU la cum să-i schimb povestea să mă încadrez și eu acolo ci la cum să mă schimb eu ca să pot deveni prințul din povestea ei.

–––-

După seria asta de articole mi-am dat seama că încă nu-s capabil să scriu bine despre tema asta. 
Oricum ar fi mesajul rămâne valabil –  fetelor…  continuati cu fardul..


435

La mijlocul şoselei, apoi pe porţiunea aia mică dintre şinele tramvaiului 41, undeva după miezul nopţii, era o concluzie clară.

Experimentul a fost întotdeauna simplu şi, deşi nu eram singurii conştienţi de lucrul ăsta, cei mai mulţi continuau la nesfârşit aproape să-şi spună poveştile de viaţă.
Începeam să-i povestesc. Era o întâmplare din copilărie care ar fi trebuit să se termine cu ridicarea unui trofeu în aer după un meci nebun la care asistase absolut fiecare elev şi profesor al şcolii.  Nici extrem de interesant şi nici plictisitor. Când am ajuns la partea în care cineva a şutat printre 2 adversari, m-am oprit. N-am mai spus dacă mingea a intrat sau nu în plasă. Am lăsat totul în aer.  Celălalt a simţit imediat cele 3 secunde de pauză şi a început – „da, şi eu în clasa a 6-a am jucat finala… ”  Atunci mi-am dat seama că ascultătorul nu ascultase nimic din ce-i spusesem. Interesul lui era nul. Aştepta politicos să termin, ca să poată el începe.

Oamenii nu-s prea interesaţi de ce are celălalt de spus. Fiecare îşi trăieşte povestea proprie şi singurul motiv pentru care ar asculta alte poveşti ar fi pentru ca şi el s-o poată spune pe a lui. Aproape că nu contează dacă celălalt ascultă sau nu. E mai mult o nevoie de exprimare decât o nevoie de a fi ascultat sau înţeles.

Există nişte campioni ai ascultării. Poveştile lor trebuie cerute. Nu vin niciodată din iniţiativă proprie şi poate de-asta-s aşa valoroase. Când îi întrebi ce fac, nu-ţi povestesc cum a decurs fiecare oră din ultimele 3 săptămâni, ci răspund simplu în maxim o propoziţie.

Mi-am dorit să fiu şi eu un campion şi aproape reuşisem. Apoi mi-am făcut blog şi s-au dus de râpă aspiraţiile mele de ascultător.  Ăsta e articolul cu numărul 435 în 2 ani de blog.  Prea mult eu în jurul meu.

Cândva am să mă opresc.


Punct si de la capat

Toţi am început cu o poveste. La început era dulapul cu jucării unde ne construiam baza. Acolo era lumea noastră în care noi eram eroii.  După un timp venea mama şi ne spunea că-i gata cu baza. Treceam la povestea de sub pătură. Aia o cream noi. Veneau pe rând omuleţii din iarbă care ne cereau ajutor. Eroii eram tot noi. Întotdeauna reuşeam să-i salvăm.  Seară de seară povestea mergea mai departe. După povestea de sub pătură urma o altă poveste. Aia pe care o visam. Acolo era o maimuţă care se plimba cu autobuzul. Stătea în picioare şi se ţinea de bară. Nu mi-era frică. Era doar o maimuţă ciudată.

Timpul a trecut şi a trebuit să mergem în lagărul de distrugere al fericirii pentru copii. Am început cu o poveste de bun venit. Era o poveste urâtă care ne-a făcut să plângem: A murit Luchi. Nimeni nu voia să moară Luchi. Atunci a fost începutul sfârşitului poveştilor.  Poveştile din dulapul cu jucării au fost înlocuite de ore în care desenam bastonaşe. Sub pătură, n-am mai putut salva omuleţii din iarbă. Înlocuisem povestea cu scenele groază din lagăr. Încetul cu încetul şi maimuţa din autobuz a dispărut.  Poveştile se terminaseră şi parcă ne degradam tot mai tare. Acum, în locul dulapului cu jucării stătea un birou trist plin cu proiecte neterminate, împrăştiate pe el. Poveştile spuse noaptea acum erau înlocuite cu şedinţe de raportare a codurilor CAEN potrivite pentru firmă şi brain-storminguri nocturne pentru alegerea numelui firmei.  Nu mai conta că era 6 dimineaţa, 12 noaptea sau 3 amiaza. Era cert că poveştile fuseseră înlocuite cu o lume în care nu mai eram noi eroi ci noi eram cei care trebuiau salvaţi.

Din când în când mai încerc să rescriu poveştile pierdute pe băncile măzgâlite în lagăre. Încep frumos, apoi deodată sunt nevoit să pun punct. O iau de la capăt, apoi punctul iar îşi cere dreptul. Nu renunţ. După fiecare punct încep iar. Poate de data asta dăm de capătul potrivit şi reuşim să găsim povestea aia care începe frumos şi rămâne deschisă.

Poate deja am gasit-o şi mai trebuie doar lupta aia pentru ea, pentru poveste.


A 3-a dorinta

Este povestioara aia clasica.. Nici nu mai stiu unde am auzit-o. Banuiesc ca nenea Florin a spus-o intr-o predica de-a lui, dar nu sunt sigur.

Un om mergea pe strada si la un moment dat il abordeaza un cersetor ca sa-i dea si lui ceva, ca n-are ce manca, etc. Omul scoate din traista lui o paine si ce mai avea pe acolo si ii da cersetorului.  In momentul ala cersetorul isi da gluga de pe cap jos si spune.. ca el e Dumnezeu si implineste 3 dorinte omului pentru ca a fost bun.
Asa ca omul ii spune lui Dumnezeu:
-Poi Doamne, in primul rand vreau sa-mi dai sanatate mie si familiei mele.
– S-a facut. Pana muriti n-o sa aveti probleme cu sanatatea nici unul.
– In al doilea rand as vrea un ban de-asta infinit ca sa nu-mi mai lipseasca nimic cat traiesc.
Ii da Dumnezeu o moneda si ii spune ca daca tine moneda aia in buzunar, o sa tot scoata bani de acolo si n-o sa se mai termine banii.
– In al treilea rand Doamne as vrea sa multumesc pe toata lumea.
Se uita Dumnezeu la om si ii spune zambind dezaprobator:
– Fiule, lucrul asta nici eu nu-l pot face.

Probabil povestea are mai multe variante, dar ideea e e aceeasi.


Unde-i povestea??

Comentariu pe youtube: „woaaa cat de tareee! prea tare montajul!”

Era un videoclip in care unu canta de nori si departare si in tot videoclipul arata ghiciti ce: capturi cu nori si apa si bineinteles moaca lui cum canta.  Clar nu mi-a placut.  Nu mi-a placut nici videoclipul semi-porno scos de Balan.  Nu-mi plac majoritatea videoclipurilor care apar pe ecrane. De ce?  Pentru ca n-au nici o poveste si nici o idee ceva mai originala. In cele mai multe videoclipuri se screme unu la microfon si langa el stau 2 femei dezbracate si danseaza.  Muzica ar trebui sa transmita o poveste. Videoclipul ar trebui sa puna in imagini povestea  care o transmite muzica.  Cand un videoclip arata niste capturi cu niste peisaje sau niste unghiuri mai complicate ale cantaretului, cand un videoclip nu are nici o poveste in el, pentru mine e un random scene viewer nicidecum un videoclip.

Nu mai stiu cine canta, nu mai stiu piesa dar tin minte si acum videoclipul ala care mi-a placut la maxim: Un accident de masina dat pe reverse, de la sfarsit la inceput.  Ideea si realizarea lui sunt absolut extraordinare. Daca am sa-l gasesc, il postez pe blog.

later update: Multumesc Luana and „Eu” pentru remind