Tag Archives: personal

Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?

Reclame

Un joc de-a prietenia – veche

S-au cam legat lucrurile astazi. Am recitit de dimineata articolul ala in care scria foarte clar ca trebuie sa fii responsabil de ceea ce scrii pe blog. Raspunzi de ce publici. In general, blogul nu prea m-a costat foarte mult. In afara de criticile incomode, nu prea am avut de tras ponoasele de pe urma scrierilor. Un articol face exceptie. Articolul ala m-a costat scump, insa nu-mi pare rau. Cred ca e unul din foarte putinele articole in care am scris cu inima si nu cu capul si cred ca sunt pe cale sa mai scriu unul.

Eram mic si inca nu stiam cum arata o situatie clasica, sa o pot evita. Situatia clasica arata ceva de genul: – Coleg nou din alt oras. El nu cunoaste pe nimeni, eu cunosc pe toata lumea. Il vad retras si incerc sa-l integrez in grup. In scurt timp ajungem cei mai buni prieteni. Il introduc in mai multe grupuri de prieteni cu care mai cochetam. In cele din urma renunta la prietenia cu mine pentru a se dedica unui grup, unde eu l-am introdus. – Pe scurt, m-am simtit tradat, dar am trecut peste. Au trecut multi ani de atunci si inca am ramas amici. – Asta e o situatie clasica.
Dupa intamplarea cu pricina, am crezut ca un caz de genul ala e o exceptie, asa ca am repetat episodul inca o data cu altcineva. La fel, si amicul 2 a renuntat la prietenia cu mine in favoarea unui grup in care bineinteles, eu l-am introdus.
Am si acum prieteni gen. Hai sa fac o caracterizare la „gen”
E genul de om tacut, nebagat in seama, care nu iese in evidenta cu nimic. E genul de om care, daca il bagi in seama, in prima faza se simte flatat pur si simplu, apoi se deschide foarte usor. Desi am multi prieteni, ii acord acestui prieten o atentie deosebita, pentru ca il vad singur. Chiar e singur. Prietenii lui ii poti numara pe degetele de la picioare. Fiind singur, increderea in sine lipseste cu desavarsire. Nu se vede capabil de prea multe lucruri, nu e in stare sa zica „NU” , e usor de manipulat, ma priveste tot timpul cu respect, nu-si permite sa ma contrazica pentru ca are incredere in judecata mea mai mult decat are in a lui. In general s-a invatat sa fie respins si de-asta, din copilarie s-a refugiat intai in TV, apoi in carti si la urma in jocurile de pe computer. Nu-i capabil sa socializeze corect. Genul ala de persoana cum mai apare prin filmele americane cu adolescenti virgini.
Pentru ca nu-mi place situatia, ma decid sa continui prietenia pentru a-i explica si lui, atat cat stiu cam cum arata viata. Ii povestesc multe despre mine, ii explic cum sa procedeze in multe situatii, ii arat cum sa se descurce singur, stau mult pe langa el sa-i dau un exemplu pozitiv si bineinteles il introduc multor prieteni ca sa rezolvam si partea cu socializarea. Incetul cu incetul, desi pe de o parte deranjant, incep sa observ cum se schimba. Increderea in sine creste, il vad cum incepe sa socializeze, il vad cum devine mai greu de manipulat, cum ma poate refuza fara nici o treaba, il vad chiar capabil sa faca glume in public si in scurt timp cu o fata de mana. In general aici e momentul in care imi zic – case closed – si imi vad in continuare de viata, retragandu-ma foarte discret, ca sa evit situatiile neplacute ca cele traite in copilarie.
Atitudinea lui poate fi una din cele doua si anume: – deja are multi prieteni si daca ma retrag discret, nici nu observa. Ramanem amici
– sau varianta urata: nu reusesc sa fiu destul de discret si el considera asta ca o slabiciune. In momentul ala incep sa scad in ochii lui drastic. Incepe sa se vada mai bun decat mine. Incepe sa faca glume pe seama mea printre prietenii cu care candva, eu i-am facut cunostiinta. Incepe sa imi imite comportamentul si sa-i adauge variatii ca sa para ca e un fel de ionut upgradat. Interpreteaza lipsa mea de reactie cu neputinta si inisista in comportamentul lui. Pentru ca inca nu e stabil nici emotional si nici social, are momente contrastante: vine la mine si se comporta asa cum o facea odata, ma respecta asa cum si eu il respect, ma asculta asa cum si eu il ascult, ma intelege, etc , iar peste o ora, cand prinde ocazia se ridica din nou pe un piedestal incercand sa para la mai mare inaltime decat mine. Ceea ce ma deranjeaza cel mai mult e ca aroganta lui e manifestata doar vizavi de mine. Nu-si permite sa faca lucrurile astea cu nimeni altcineva si ala e momentul in care ma simt exact ultimul om. Nu reactionez pentru ca stiu ca el nu e rau intentionat si nu e constient de ceea ce face. Probabil incearca sa-si schimbe imaginea tot in fata mea si incearca sa ma impresioneze, culmea, tot pe mine, facandu-ma sa cred ca el e mai destept decat mine si o face in public in vederea unei eventuale manipulari create de reactia pozitiva grupului la atitudinea lui vizavi de mine.
E dubios ca acum sunt capabil de mai multe prietenii de genul asta in acelasi timp.
Nu inchei articolul intr-o maniera pozitiva, nu inchei nici macar cu vesnica intrebare – ce credeti ca trebuie sa fac? – pentru ca stiu ce am de facut. E un articol care doar justifica intr-o oarecare masura de ce increderea mea in oameni e destul de limitata.

PS1: hai nu va dati cu parerea la eventuale nume din anturajul meu ca s-ar putea sa va inselati si nu ma intrebati daca ce am scris e despre voi. Clar nu raspund!
PS2: evitati comentariile de genul „lasa ionut ca se intoarce roata, ca o sa ai rasplata in cer, ca o sa-si dea ei seama pana la urma”, „ionut tu esti cam fraier bag de seama, nu trebuia sa faci asa, trebuia sa faci altfel”, etc.
PS3: nu, nu-s nici defazat, nici debusolat si nu-s nici in criza de prieteni


Jurnal de calatorie prin viata

petricaIn urma micului concurs pe care l-am organizat, Petru a fost pe faza, a numarat comentariile, a avut grija sa posteze el comentariul cu numarul 1000, si a castigat. Dintre cele 3 premii el a ales un blog-review, insa m-am gandit ca, pentru ca mi-e un cititor fidel sa-l scot si la un suc peste 2 saptamani cand ajung prin Suceava.
Eu il stiu de multi ani pe Petru, am fost in acelasi grup de prieteni inca din copilarie si avem multe amintiri care ne leaga. Am petrecut nopti intregi lucrand la proiecte cu el, saptamani prin excursii, nu de putine ori ne-a prins dimineata discutand la colt de strada, pot sa spun ca-l cunosc destul de bine.
El activeaza in blogosfera de mai multe luni pe blogul Orizonturi Eterne , iar de ceva vreme si-a creat si un blog personal. Desi nu-s un fan al blogurilor cu continut crestin/religios, pot spune ca blogul lui Petru mi-e drag, si il citesc oridecateori apare ceva nou pe acolo. Are un stil prietenos de a scrie, este cat se poate de transparent, si tot ce scrie leaga de viata lui. N-are un blog de genul „ba, daca nu va pocaiti va mananca iadul” , ci mai degraba povesteste cate ceva din viata lui, si in final, reuseste sa scoata la iveala o invatatura crestina, si chiar cand nu scrie invatatura asta, se intelege de la sine. Il cunosc bine pe Petru, si stiu ca ce scrie acolo nu inventeaza. Mi-a placut ideea lui  cu pagina „Stiati ca”. Nu stiu daca are nevoie de descriere o pagina ca asta, insa mi se pare o idee interesanta pentru un blog.
Desi e inca la inceput de drum cu blogul personal, am ramas surprins ieri sa gasesc un comentariu de la Arhi pe blogul lui. In concluzie, imi place cum scrie Petru, imi place stilul lui natural, imi place blogul lui prietenos, si m-as bucura si mai mult daca ar scrie zilnic acolo. Recomand cu placere blogul lui, asa ca, de azi, aveti un blog nou in readerul vostru.

Gasiti jurnalul de calatorie prin viata al lui Petrica pe linkul urmator:
http://petruburac.wordpress.com

PS: pana va ganditi ce comentariu sa lasati aici, dati un click si pe sondajul din dreapta. Multumesc :p