Tag Archives: perceptie

Describe me in two words

Primul a fost făcut cu multă atenţie.  Forma sprâncenelor, conturul buzelor,  frizură, chiar şi gulerul de la cămaşă e acelaşi. E lucrat cu atenţie.  Nu m-am aşezat pe un scaun şi nu am putut fi privit din orice unghi. Am trimis două poze prin email şi după câteva zile am primit portretul tot prin email.

Al doilea e făcut la mare. Un nene stătea la marginea drumului cu creionul, radiera şi multe coli albe în mână.  M-am aşezat pe scaun, l-am lăsat să mă privească atent apoi îl priveam eu pe el cum încerca să schiţeze ceva pe hârtie.  Mi-am dat seama că nenea era caricaturist, nu portretist.  L-am lăsat să termine şi spre surprinderea mea rezultatul a venit extrem de repede.  Nasul îmi ocupa jumătate de faţă, buzele erau mici şi strânse,  iar forma capului era ţuguiată. Când mi-a înmânat caricatura, am privit-o şi l-am întrebat zâmbind – „Pe cine aţi desenat?”.

Nu-i vorba de portrete aici; e vorba de percepţie, de ceea ce văd oamenii când privesc la mine.  Unii văd un vampir social (lucru care mă sperie teribil), alţii văd un om care ar promite multe ( mi-aş dori să fie aşa).  Nu de puţine ori am fost privit ca un om în care se merită să ai încredere. De multe ori imaginea mea a fost asociată cu a unui om care a dezamăgit şi continuă să dezamăgească.

E uşor să fiu descris într-un cuvânt, însă limitele parţialităţii percepţiei duc la o imagine doar  aparent obiectivă care mă transformă ori într-un personaj negativ, ori într-unul pozitiv. Nu-mi place lucrul ăsta. Un portret trebuie să aiba cel puţin două trăsături: una pozitivă şi alta negativă. Nu există oameni definiţi doar de defecte cum nu există nici oameni fără defecte.  Întotdeauna calităţile şi defectele vor crea împreună umanitatea care va crea la rândul ei confuzie.
O fi băiat bun? O fi rău?

Există oameni care să nu fie şi buni şi răi în acelaşi timp?

Reclame

Invidii

A stat acasă şi s-a pregătit aproape 2 ore pentru event.  A avut grijă să-şi întindă părul bine cu placa, să-şi mascheze bine ridul de pe frunte, şi-a creionat bine ochii, şi-a colorat discret pleoapele şi şi-a ondulat genele. S-a dat cu un ruj puţin strălucitor să dea împresia ca buzele sunt mai voluptoase, apoi puţin fond de ten să ascundă orice mică imperfecţiune.  A călcat cu grija rochiţa aia gri, nici prea decoltată dar nici candidă. Se aşează bine rochia. Ajunge până puţin deasupra genunchiului. Dresul e de culoarea piciorului. Se încalţă cu pantofii ăia pe care-i poartă doar cu ocazii speciale.  Nu uită nici de eşarfă, parfum, poşetă şi bineînţeles zâmbetul ei cuceritor.  Se mai uită încă o dată în oglindă pentru ultimele retuşuri.  E perfectă. Frumuseţea ei naturală, machiajul discret, hainele perfect asortate cu tenul, constituţia ei şi nu în ultimul rând accesorille creează pur şi simplu imaginea unei fete perfecte, demne de invidiat.  Ajunge la întâlnire. Nu încearcă să se etaleze pentru a fi admirată. Ştie că discreţia de cele mai multe ori e mai atractivă decât ostentaţia.  La un moment dat se deschide uşa.  Intră în sală fosta ei prietenă cea mai bună.  Acum se evită din cauza unui conflict din trecut când aşa zisa prietena a ei a încercat să se pună între ea şi prietenul ei.  Toate privirile se îndreaptă spre ea. Pff.. e imbrăcată de zici că-i pe centură. Şi-a luat blana să-şi acopere umerii goi.  Are rochia aia scumpă.. Cât snobism. Şi ce decoltată e!  Nici măcar nu-i aşa de frumoasă.  S-a îngrăşat o grămadă în ultima vreme. Dar cu toate astea, lumea e de altă părere. Nu înţeleg cum o pot admira pe ea! Sunt orbi?? Se duce şi ea să o salute din politeţe şi să fie în ton cu mulţimea. Îi aruncă un zâmbet fals şi se întoarce grupul ei.  Nu mai e ea în centrul atenţiei.  N-are nici un rost.. Se îmbracă şi pleacă acasă.. Ce seară de doi lei…

Am scris o variantă decentă a invidiei.  În general invidia scoate din om cele mai sinistre si neortodoxe dorinţe.  În mod sigur fata şi-ar fi dorit ca fosta ei prietenă să-şi rupă tocul,  să i se rupă dresul, să-i crape fusta şi în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva de genul să poată spune: „aşa-i trebuie!”.  Cred ca invidia e unul din lucrurile care sunt cel mai greu de recunoscut. Când recunoşti că eşti invidios pe cineva, practic iţi recunoşti inferioritatea în faţa acelei persoane şi n-are cum! Ea, cu care am copilărit împreună, care lua 5 când eu luam 8, căreia i-am împrumutat de atâtea ori bani.. ea,  persoana aia atât de vulnerabilă să fie divinizată iar eu nici să nu fiu inclusă în discuţie? E dureros şi greu să recunoşti când o persoană care nu ţi-e simpatică, o persoana cărea îi ştii vulnerabilităţile, exact ea să fie mai bună decât tine.   Pur şi simplu n-are cum!

Cu toate astea, încerc întotdeauna să apreciez când este ceva de apreciat chiar şi la persoanele pe care nu le suport, iar aprecierea mea face ca omul respectiv să fie mai uşor de acceptat tot pentru mine.