Tag Archives: parinti

Imagini

Ieri seară coborau din 41 un copilaş la vreo 4 ani şi tatăl lui. Tatăl avea într-o mână o plasă şi în cealaltă ţigara aprinsă. În mers, nenea a scăpat ţigara din mână. Copilaşul s-a aplecat, a luat ţigara aprinsă de jos şi i-a dat-o tatălui său zâmbind. Nenea a luat-o a suflat peste ea s-o sterilizeze bănuiesc şi a băgat-o iar în gură.   Când au ajuns la semafor, dintr-un reflex probabil, copilul a întins mână tatălui sau înainte să traverseze.  Când a văzut ţigara în mână, din mers a încercat să se prindă  de haina tatălui său. N-a apucat pentru că acesta l-a repezit imediat:  „Hai.. ce faci?” A rămas cu mâna suspendată în aer, alergând lângă tatăl său, căutând o mână prea ocupată cu o ţigara aprinsă.  Nu pot pune în cuvinte scena asta. N-am sa descriu expresia copilaşului – inocenţă, confuzie, teamă, neîmplinire, încercare de adaptare, independenţă prematură, neîncredere, teamă, iarăşi teamă.. toate în doi ochi ai unui copilaş din 41.

Nu, nu acuz ţigara că nu-i vina ei. La fel de uşor ar fi putut ţine în mână o sticla de cola, sau mă rog, o lumânare aprinsă dacă vi se pare mai sfântă.  În cazul ăla, cea mai sfântă ar fi fost mâna copilaşului.

 

Reclame

Linia de siguranta

A fost o imagine atât de ciudată, dar extrem de plăcuta, pentru că m-am învăţat să văd copii care nu mai au chef să asculte de părinţi, copii care ţipă daca nu le se fac mofturile, veşnic încruntaţi şi cu atitudini de superioritate în faţa părinţilor.

Eram în staţie la Titan cu căştile în urechi. La un moment dat vine un puşti de vreo 3-4 ani la mine, îmi spune ceva şi îmi face un semn cu mâna.  Mi-am scos căştile din urechi oarecum surprins. Mi-a repetat să mă dau înapoi că n-am voie să depăşesc linia de siguranţă.  Am zâmbit şi am făcut un pas înapoi.  De la mine a plecat la următorul şi apoi la urmatorul… Făcea ceea ce ar fi trebuit să facem noi, oamenii mari.  M-am urcat în metrou şi m-am aşezat în faţa lui.  Nu mi-am mai pus căştile în ureche pentru că pur şi simplu mă cucerise copilaşul ăla. Statea în picioare în faţa tatălui său (cred). Tatăl lui i-a spus să se aşeze pe scaun, iar acesta s-a aşezat, zâmbitor, fără să comenteze absolut nimic (ciudat).  N-am putut să-mi iau privirea  de la copilaş până la Eroilor ( 7 staţii ).  Era atât de plin de energie, însă atât de ascultător. Când tatăl lui i-a spus să vorbească mai încet, să stea frumos pe scaun, să se ţină de bară sau să nu se strâmbe, nu s-a încruntat o dată.  Pur şi simplu, cu zâmbetul neşters a căutat altceva interesant de făcut sau de privit fără nici o intenţie de a pune la încercare răbdarea cuiva.   Când a coborât, am rămas cu privirea fixată pe el şi l-am privit din metroul în mişcare cum a început iarăşi să-şi joace rolul.

Acelaşi zâmbet, acelaşi copilaş, acelaşi dat din cap dezaprobator însoţit de aceeaşi propoziţie: ” Vedeţi că nu aveţi voie să depăşiţi linia”.

De atunci, n-am mai depăşit.


Despre cum să fii tu însuţi

Mi-e greu sa-l descriu pe Grim-cris. N-as putea spune ca e doar un pusti din Focsani, pentru ca scrie prea frumos pentru cei 17 ani ai lui.

”    Cred că fiecare dintre noi avem momente în viaţă în care suntem total debusolaţi. Nu mai putem fi noi înşine, deci ne lăsăm duşi de val.
Este vorba mai mult de perioada preadolescentină şi, de ce nu, chiar şi de cea care urmează, adică adolescenţa. Este perioada în care tot ce zboară se mănâncă, iar noi suntem atât de schimbători, încât ai impresia că eşti, zilnic, un om total diferit.
Încercăm tot, de la zeci de genuri de muzică, până la sute de stiluri de îmbrăcăminte şi nenumărate moduri în care ne alegem prietenii. Trăim într-o junglă, a cărei experienţă o reprezintă doar trecutul părinţilor noştri, aflat la o distanţă mult prea mare de lumea noastră pentru a mai putem avea încredere în ea.
Ne lăsăm influenţaţi de toţi şi de toate, pentru că suntem, încă, instabili din punctul de vedere al orientării. Ne vindem încrederea părinţilor pe cea a prietenilor, ca mai apoi să fim dezamăgiţi şi să ne trezim singuri şi fără niciun scop în viaţă.
Refuzăm să avem încredere în unele persoane doar pentru că ne par suspecte datorită normalităţii cu care ni se adresează. Fugim spre a descoperi ceva nou, fără a ne da seama că noul nu este întotdeauna mai bun.
La un moment dat, obosiţi şi plictisiţi după atât de multă alergătură, ne retragem pentru a ne aduna gândurile. Ajungem la concluzia că din toate stilurile vestimentare încercate, din toţi prietenii care ne-au lăsat şi din toate genurile de muzică pe care la ascultam pentru a fi în trend, doar unele ni se potrivesc. Ajungem la concluzia că părinţii, deşi au trăit în alte vremuri, deţin o experienţă pe care noi am neglijat-o mereu şi că acum, dacă am putea, am întoarce timpul înapoi.
Din păcate, pentru unii este prea târziu, alţii nu găsesc forţa necesară pentru a-şi cere scuze, iar cei mai mulţi se împacă cu gândul că „Acum ştiu cine sunt. Mă voi realiza în viaţă, exact cum şi-au dorit ai mei.”                  ”

Cristian Florea

Acum eu va zic un lucru. Eu l-am votat la Roblogfest pe Cristi si il sustin si mai departe. Asa ca, pentru ca tot aveti conturile de RBF create, ar fi pacat sa nu-i acordati votul in ultima faza de votare a concursului. Tipul chiar merita. Click aici pentru vot


Ziua 3 – Despre planuri, sau cum sa nu ai morcovul cand te gandesti la viitor…

Il stiti pe taktu?  El e unul din cei 3 colaholici iar cand nu e colaholic e IT-ist, nu obisnuit, ci se ocupa cu partea de design.  Mi-a atras atentia intr-un mod deosebit prin stilul lui de abordare al lucrurilor. Imi place ironia lui.  L-am rugat sa scrie un articol despre viitor, iar eu unul am ramas impresionat de ce a scris.  Chiar foarte impresionat.

In caz ca n-ati banuit, titlul e la misto. Daca stiam asa ceva, scriam o carte si eram milionar in euro pana acum. Dar viitorul pe care ni-l imaginam toti astazi suna cam asa: criza, somaj, saracie, impozite, faliment, AH1N1, 2012 si lista poate continua…
Presupun ca motivul pentru care Ionut m-a rugat sa scriu azi e pentru ca la 23 de ani m-am casatorit si probabil miscarea asta i s-a parut foarte indrazneata. Probabil una din intrebarile care apar acum este: Esti sigur ca era momentul potrivit pentru asa ceva? Pe scurt, da.
Contextul n-a fost chiar favorabil, pentru ca nu am parinti parlamentari, vamesi sau magistrati, nici apartamente la liber si case de vacanta. Iar gandul unei indatorari colosale dupa eveniment m-a bantuit in fiecare clipa.
Modul de gandire al lumii moderne implica planuri detailate, proiect pe 5 ani, asigurari peste asigurari si multa, multa precautie. Sigur, nu e nimic gresit in a face pasi siguri, dar pasii siguri nu acopera atata distanta cat un salt. Tradus, traiesti foarte sigur, dar nu prea faci nimic.
Acuma sa nu credeti ca am mers la oha cu nunta. Am avut destule planuri facute cu ceva vreme inainte de decizie, dar in acelasi timp aveam multe necunoscute in toata ecuatia, care au ramas necunoscute pana aproape de eveniment.
Totusi, am avut parinti care m-au sprijinit, familie care m-a ajutat, n-am cumparat lucrurile pe care le puteam face singur (ex: decoratiuni, invitatii) si am apelat la toti prietenii mei de fiecare daca cand stiam ca pot sa ma ajute. Am lasat restul necunoscutelor sa fie necunoscute, m-am uitat la viitoarea sotie, am luat-o de mana si am sarit in marea de semne de intrebare. Si nu regret nimic.
Nunta a iesit aproape perfect, datoria care ma bantuia n-a mai aparut, iar acum n-avem nici grija unei locuinte.
Sa nu credeti ca asa s-au sfarsit toate problemele noastre. Cei 2 lei din portofelul meu atesta ca viata e destul complicata si ca traiul fara griji e un basm pentru cei mai multi dintre noi. Dar asta n-ar trebui sa ne sperie nici un pic, din contra, ar trebui sa ne impulsioneze sa vrem mai mult de la viata noastra.
La urma urmei, prezentul de azi a fost, candva, viitorul ala incert si infricosator.


Dragi parinti..

Mergeam pe alee, si trec pe langa un parc. Parinti cu copii. La un moment dat, un copilas o ia la fuga prin parca. Mama lui, sau cine era, striga dupa el „Unde fugi ba? Vino incoace animalule!”. Avea vreo 4 ani copilasul. Normal, copilul s-a gandit ca mama lui vorbeste cu vreun caine ceva, si continua sa fuga. La un moment dat cade, se loveste si incepe sa planga.  Mama lui se ridica de pe banca, se duce la el, ii trage 2 palme, si tipa la el „ti-am zis sa nu mai alergi?”, dupa care il injura de mama pe copilul lovit si batut.  

Stau si ma gandesc in ce mediu creste un copil ca asta, care , dupa ce se loveste, se uita speriat la mama lui care vine nervos spre el sa-l bata. Ce filosofie de viata adopta copilul asta? Ce intelege el din filmele alea unde parintii isi cer scuze pentru ca nu au folosit „te rog” cand cer un pahar cu apa? Ce invata copilul ala de la parintele lui? Si.. cand va avea copii, cum se va purta cu ai lui ?


Cu 4 ochi in minus

life sucksE prea linistit si monoton ca sa pot scrie ceva. Deja zgomotul de fundal al masinilor, sunetul din forja… toate trec neobservate. Pauza de la fiecare fix, ma rupe de excelul meu, si pauza de la 12:20 ma scoate si din foame. De cand am terminat sesiunea, parca s-a schimbat ceva. Stresul asta avea ceva bun in el. Ma motiva sa lupt pentru ceva. Acum, ma lupt cu cifrele… mai exact.. cu numarul de zile care a ramas pana la concediu. Cam monoton si plictisitor. Eu unul, nu mi-am dorit asa de mult independenta, pentru ca n-am avut genul ala de parinti care sa ma sacaie tot timpul sau sa imi ceara socoteala pentru fiecare metru in plus pe care il fac in afara curtii. Stiu… toti vor sa fie liberi.. Plecam la facultate… cluj sau bucuresti.. poate iasi… pentru un singur motiv: vrem sa scapam de aia 4 ochi care se uita la noi, si vrem sa ajungem tarziu acasa fara sa ne intrebe nimeni unde am fost. Asta e ca un premiu al tineretii…. sau nu? Tot timpul lupta pentru premiu a fost mult mai palpitanta decat castigarea premiului in sine. De cand sunt in Bucuresti, cred ca am ajuns de mai putin ori dupa ora 11 acasa decat ajungeam intr-o luna cand eram acasa… Pe cine incerc eu sa pacalesc? Toata lumea a vazut American Pie, si toti ne imaginam independeta asta ca o casa langa ocean, si o plimbare cu jeepul pe plaja. Tot timpul mi-a placut reclama aia.. care nu stiu cat de romaneasca sau universala e – exista o varsta la care ai timp si n-ai bani, si o varsta la care ai bani, dar n-ai timp… Noi romanii am inventat-o si pe a 3-a: varsta la care n-ai nici bani si nici timp: studentia Varsta aia la care esti independent, si faci ce vrei… faci ce vrei in limitele serviciului, cursurilor de la facultate.. sesiunilor.. etc. E o independenta totala. Nu te vede mama cand inveti (pentru ca acum, vrei nu vrei, trebuie sa inveti), nu te vede tata spalandu-ti hainele (pentru ca in camin nu e masina de spalat), nu te vede bunica impartind pliante sau lucrand la caserie la magazinul de pe colt.. Ce sa mai.. independenta totala… poti sa faci ce vor muschii tai! Eu n-am visat la independenta, si poate de-asta nu-s asa impresionat de ea..

De ce vrea lumea sa fie de capul ei?

(poza preluata de pe http://www.mariobelem.com )


Mai parinti mai

Iar vin cu o stire furata din ziar. Un copil de 2 ani si 5 luni e cel mai tanar fumator din lume. La varsta lui fumeaza un pachet de tigari pe zi. Daca nu primeste tigari, se enerveaza, tipa, plange… Totul a inceput de la o gluma. Parintilor li se pare amuzant sa-si vada bebele pufaind din tigari.
Acum, psihologic vorbind, ori te duci la copil cu tigara in gura, si tipi la el ca sa nu se apuce niciodata de fumat, ori ii pui tu tigara in gura, cam tot acelasi efect il are pana la urma. Zic asta pentru ca, ni se pare revoltator ca un parinte sa distruga plamanii unui copil care nici nu stie sa vorbeasca. Eu zic ca e la fel de revoltator sa dam un simplu exemplu rau unui copil. Parca prea des se intampla… Parinti care vor binele copiilor, insa il vor cu un minim de efort. Facem legi, punem garduri si zicem: asta ai voie, asta n-ai voie, am sa-ti zic cand ai sa mai cresti, nu poti tu, n-ai cum sa intelegi, etc. Sa-i spui copilului ca alcoolul nu-i bun, cand esti beat, sa-i zici ca drogurile fac rau cand ai ace in vena, sa-i spui sa fie atent cum traverseaza stand cu el in mijlocul intersectiei cand e rosu, sa-i spui sa invete cand tu te uiti la telenovele, sau sa vina acasa inainte de 11, cand tu vii la 3, toate astea au efect invers. Copilul nu face ce i se zice, ci face ceea ce vede. Educatia nu se face cu morala, dragi parinti, ci cu exemple bune.