Tag Archives: pacat

Inconștiența

Ultima și una din cele mai pronunțate obsesii în materie de concept e legată de adevăr. N-am reușit nici măcar să zgârii puțin din scoarța conceptului și am devenit complet irascibil față de fățărnicie, față de minciună și chiar față de politețea aia exagerată de atâtea ori.

Cea mai frecventă formă a minciunii cred ca e inconștiența; inconștiența față de limitele și greșelile* păcatele proprii. Justificarea permanentă a acțiunilor și a inacțiunilor, nerecunoașterea în fața oamenilor a unui caracter păcătos al unor comportamente proprii, atitudinea defensivă față de ceilalți și față de noi înșine și căutarea permanentă a conturării unui bine de multe ori inexistent vizavi de atitudinile noastre sunt semnale clare ale minciunii. Minciuna duce la dualism, irealități inconștiente, narcisism și cel mai grav – la blocarea oportunității de reconciliere.

Până la urmă răul e rău și nerecunoașterea lui e un rău mare.

Opusul acestui comportament se vede la oamenii despre care se spune că sunt cu picioarele pe pământ. Principala caracteristică a acestor oameni e conștiența de sine, e recunoașterea limitelor și a păcatelor proprii și trăirea în armonie cu un sine real, în niciun caz cu unul închipuit.

Lupta cu aceste limite și păcate e indiscutabil necesară, însă dacă te lupți cu ceea ce nu cunoști, cum poți spera să câștigi?

*În limba română cuvântul greșeală subînțelege lipsa unei rea voințe, lipsa intenției. În limba engleză există – mistake – traducerea exactă a greșelii – și wrong – care arată o nedreptate, o răutate, o acțiune conștient rea.  A fi rău nu e ceva greșit, e ceva voit, intenționat, e un păcat cu voia. A urî, a răspunde cu rău la rău, a vorbi malițios despre cineva, a descuraja și a critica distructiv nu sunt greșeli – sunt păcate voite oricâtă justețe le-ar conferi contextul.  

Reclame

Mânia

Îmi conturez de cele mai multe ori o imagine a unei perfecțiuni născută din amestecul unor calități afișate exagerat și ostentativ, fix printr-o falsă discreție  – și recunoașterea vocală a unor imperfecțiuni cu un ton care ar trebui să le anuleze complet.  Totul e îmbrăcat în niște cuvinte elegante care să stimuleze nu doar empatie, dar și o regăsire în îndoielile unui proletar modern cu accese de sinceritate. Doar că defectele sunt groaznic de urâte, grotești, oribile … și un limbaj plastic și expresiv le deformează într-atât gravitatea încât ajung să fie catalogate drept umanitate, vulnerabilitate sau simplitate.
Scriu ieftin și fals.

”Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32


Asa-i in tenis

Mă văd pus oarecum în dificultate sa discut despre acest ultim păcat din seria celor 7 pentru că e unul din lucrurile de care sunt acuzat cel mai des; şi nu pe nedrept.   Nu-i vorba neaparat de o mândrie de-aia prostească cum că aş fi cineva, că aş merita ceva ci e vorba mai mult de o atitudine de superioritate faţă de cei din jur, atitudine pe care de cele mai multe ori o am fără să fiu conştient imediat de lucrul ăsta. Cu toate astea, mă lupt să scap de atitudinea asta şi dacă nu mi-a ieşit până acum, sper să iasă de acum.

Nu vreau să dau lecţii de moralitate, nu încerc să dau soluţii la o problema de care nici eu n-am fost în stare să scap în totalitate încă ci vreau pur şi simplu să aduc modestia la rang de virtute şi să cobor mândria de pe piedestal.

Mi-l amintesc pe Paul, un prieten extraordinar, unul din puţinii oameni care încă nu m-a dezamăgit în nici un fel şi care în foarte multe lucruri e un model de viaţă pentru mine.  Deşi mă făcea praf  la tenis (de masă) de fiecare dată, întotdeauna susţinea faptul că eu aş juca mai bine decât el.    Paul a fost şi este întotdeauna atât de atent cu cei din jur, încât nu l-am vazut simţindu-se superior nici măcar faţă de copiii unde mergeam săptamânal să predăm lecţii biblice.  Vorbea cu ei de parcă ar fi fost şi el în clasa a 3-a.  Întotdeauna a pus preţ pe cuvintele spuse de alţii definind parcă regula de baza a brainstormingului – ascultă cu atenţie ce zice celalalt şi nu pleca de la ideea că părerea celuilalt nu-i bună.  Inteligenţa, educaţia şi competenţele l-ar fi calificat pe Paul să se simtă mult peste nivelul majorităţii, însă a ales să adauge la astea 3 şi un caracter frumos.
Aş fi necinstit dacă aş spune că nu m-a impresionat Cornel aseară când jucam tenis (de picior), iar când mai avea de caştigat un punct a spus tare că în cazul în care va câştiga e un pur accident şi nu-şi asumă victoria.  Diferenţa dintre mine şi el a fost faptul că el a recunoscut că tenisul nu-i punctul lui forte iar eu nu – deşi aseară a jucat mult mai bine decât mine.  Eu dau vina pe bec, pe copaci, pe coşul de gunoi de lângă teren, pe serve date aiurea – el spune sincer – fac cât pot.

N-am vrut să dau exemple de mândrie,  ca să evit comentariile de genul – şi eu fac aşa, dar asta nu înseamnă că sunt mândru-  ci mai degrabă să arăt atitudini corecte, aspiraţionale pentru mine pentru că nu încerc să văd cum nu vreau să fiu, ci mai degrabă cum să devin.

 


O pasta de dinti, doua ore de munca

În ziua în care a aparut primul banner din viaţa blogului meu, a venit rândul să scriu articolul despre păcatul cu numarul 3 – iubirea de bani; ironică mai e soarta asta.

Azi dimineaţă m-am trezit în camera pentru care plătesc chirie 300 de lei pe lună. Am luat pasta de dinţi care costa 12 lei, periuţa care costa 15 lei şi m-am dus să mă spăl pe dinţii care daca ar fi să-i înlocuiesc aş da pe putin 200.000 de lei (noi!). M-am îmbrăcat cu tricoul care costa 60 de lei, bluza care costa 150 de lei, blugii care costa 150 de lei, ciorapii care costa 6 lei, tenisii care costa 140 de lei si geaca care costa 150 de lei. Mi-am luat rucsacul care costa 150 de lei, în el era o carte care costă 30 de lei, un pix care costa 2 lei, abonamentul la metrou care costa 27 de lei, cardurile pe care mai am vreo 200 de lei si cartela de pontaj care costă 50 de lei. M-am uitat la ceasul care costă 200 de lei. Era deja târziu. Mi-am luat telefonul care costa 3000 de lei, l-am pus în husa care costă 30 de lei, am luat cheile care au costat 5 lei fiecare şi am plecat. Ahh.. am uitat să acopăr pianul care costa 2000 de lei. Sper să fie atenţi băieţii. Laptopul care costa 2000 de lei parcă l-am închis. Da, pot pleca liniştit. Mi-am pus căştile care costă 150 de lei în ureche şi am dat drumul la muzica piratata, evident, pentru că dacă aş fi cumpărat-o m-ar fi costat pe puţin vreo 1000 de lei.  Si când mă gândesc că astea-s doar 15 minute din toată ziua de azi.

Cum să ţi se mai albească dinţii ăia dacă la fiecare spălare te gândeşti că 2 ore pe lună le munceşti pentru pasta aia de dinţi? Cum să mai dormi linistit cand stii ca pentru patul in care dormi muncesti aproape o săptămână din lună? Cum să te mai bucuri de viaţă când totul e calculat în ore de munca şi implicit în bani?

Asta e minte bolnavă!

Pare mica, dar e conturată bine linia dintre calculat şi zgârcit, dintre darnic şi risipitor, dintre iubitor de viaţă şi iubitor de bani.


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?


O nenorocita de cireasa

Am aruncat o privire peste cuprinsul blogului dimineata asta.  Am scris in cea mai mare parte despre caracter si relatii. Din cand in cand l-am inclus si pe El in continut.  N-am facut-o des, deoarece am fost intotdeauna convins de disconfortul aparent pe care-l creaza nu neaparat omniprezenta, ci insasi existenta lui Isus.

E un disconfort motivat de constienta faptului ca n-am nici cea mai mica sansa sa fur culeg o cireasa din copacul vecinului fara ca El sa ma vada. Faptul ca stie toate astea ma face sa ma simt vinovat. Cred ca asta-i una din principalele probleme care le avem cu Dumnezeu.  Intotdeauna am o justificare in fata oamenilor pentru tot ce fac. Intotdeauna invart adevarul cum imi convine si fac oamenii sa creada ce vreau.   Situatia se schimba cand apare Dumnezeu in schema.  In fata Lui n-am nici o scuza si ma simt asa vinovat pentru cireasa aia nenorocita, de zici ca am furat cules 3 lazi si din cauza mea vecinul ala o sa moara de foame pentru ca el din cireasa aia se hranea timp de 2 luni.

Ma indreptatesc. Vinovat pentru cireasa e vecinul. Legea spune ca pomul n-are voie sa fie mai aproape de 2 metri de gard. De ce l-a pus acolo?  De fapt,  vinovat e Guvernul pentru ca din cauza lui nu-mi permit sa cumpar 1 kg de cirese.  Vinovati sunt parintii pentru ca asta-i educatia pe care am primit-o. Nu.  Vinovat e Dumnezeu ca a lasat omul pe pamant cu pofte si eu doar am actionat natural conform nevoilor umane puse de Dumnezeu in om. De fapt, care Dumnezeu?

Si ca sa evit sentimentul ala prefer sa cred ca de fapt Dumnezeu e o forta fara personalitate. Sau, nu-l intereseaza pe Dumnezeu de mine pentru ca-s prea putin important.  De fapt, exista balanta aia cu fapte bune si fapte rele si in mod sigur faptele bune sunt mai multe la mine.  De fapt Dumnezeu nici nu exista pentru ca nu L-am vazut niciodata.  De fapt nevoia omului creata acum sute de miliarde de ani cand babuinul omul primar se inchina la soare a dus la conceptia asta de Dumnezeu.

De la o nenorocita de cireasa ajung sa-l neg pe Dumnezeu si sa-l fac pe bunicu babuin;  de la conceptia aia FALSA ca Dumnezeu sta cu parul dupa colt si asteapta cea mai mica greseala a noastra ca sa ma scalpeze.  Pentru ca nu-s in stare sa ma abtin din a-i arunca 5 injuraturi aluia care mi-a taiat calea in intersectie, am impresia ca si Dumnezeu e asa.

Cine-o fi personajul negativ pana la urma?