Tag Archives: om

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.

Anunțuri

O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Despre bani si oameni

Că Mihai mănancă la prânz un T-bone la restaurant Aquarium, iar George se aşează pe marginea unei borduri şi mănâncă dintr-un borcan de zacuscă, în ochii mei nu face diferenţă tare mare. Mâncarea are gust diferit doar în momentul în care mănânci. După ce trec alea 10 minute, trece şi plăcerea aia de moment şi eşti exact ca înainte, iar cei doi ajung la acelaşi nivel.  Că Mihai merge la serviciu cu  SLK, iar George vine cu un tramvai veşnic în întârziere, în ochii mei nu face mare diferenţă. Confortul e diferit doar în momentul ăla când eşti pe drum.  După ce ajung la destinatie, sunt amândoi la fel.  Că Mihai merge în vacanţă în Tunisia şi se cazează la un hotel de cinci stele, iar George îşi permite doar un bilet la ştrand în Crângaşi, în ochii mei nu face mare diferenţă.  Apa nu e mai udă în Tunisia, iar patul în care dormi la 5 stele nu te face să visezi mai frumos decât patul din dormitorul de acasă.

Lucrurile astea nu fac diferenţă.

Când  Mihai acceptă să ne plimbăm pe jos şi e în stare să-şi lase maşina parcată în faţa blocului, atunci Mihai e cineva. Cand George primeşte dimineaţa borcanul cu zacuscă şi mulţumeşte recunoscător pentru el, în loc să comenteze că nu-i ajunge, atunci George e cineva.   Când Mihai ma invită la el acasă şi  în loc să-mi citească cartea tehnică a sistemului de supraveghere video pe care şi l-a montat recent sau a căzii cu jacuzii de 12000 de euro, se aşează să vorbească cu mine, atunci Mihai e cineva.  Când George în loc să mi se plângă că după ce a plătit ratele la bancă a mai ramas cu 50 de lei cu care trebuie să se descurce 2 săptămâni, alege să-mi amintească ce nebunii mai făceam când eram mici, atunci George e cineva.

La ce folos să ai ceva daca nu eşti în stare să fii cineva?

PS: numele sunt fictive


Critici

Nici nu mai stiu cu cine vorbisem. Stiu ca a scris ceva si erau acolo vreo doua greseli de tipar. Cand toata lumea spunea – wow, ce tare.. sa mai scrii, etc.. – eu i-am spus sa corecteze greselile alea ca nu dau bine acolo.  Raspunsul a fost unul destul de violent – „Din tot articolul asta, tu cu asta ai ramas? Doua greseli de tipar?? Nu pot sa cred. Toti stiu doar sa critice, sa arate ca-s ei mai destepti. Ce mai prieteni am si eu..”

In primul rand, nu criticati atitudinea persoanei respective. Nici unul din noi nu-i mai breaz.

Am observat ca in general oamenii nu-s in stare sa ia partea buna dintr-o critica. Cei mai multi dintre oameni iau critica drept atac la persoana. Eu sunt in stare sa ascult o critica, insa nu pentru ca-s mai bun, ci pentru ca-s un ignorant nepasator care nu prea da doi bani pe ce zic altii.  Imi doresc sa ajung la nivelul in care atunci cand cineva imi atrage atentia asupra unui lucru sa-mi iau timp sa ma gandesc daca are dreptate sau nu si, in caz ca are dreptate, sa rezolv problema. Strategia cea mai folosita acum e – daca tu imi zici ceva de rau, inseamna ca ai ceva cu mine, esti un rau, un insensibil, un om care pur si simplu nu merita sa stea liber printre ceilalti. E veche strategia asta de contra-atac, sa iei atentia de la tine si sa o indrepti spre adversar punandu-l pe el intr-o lumina proasta.

Cred ca pana la urma, problemele astea de atitudine sunt din cauza imaturitatii.  Si nu, nu cred ca la  30 de ani esti neaparat mai matur decat Leo, care are 11 ani.

Poate ca ar trebui sa incepem sa privim dincolo de atitudini, dincolo de intentii, la natura criticii, pentru ca in general criticile sunt fondate pe ceva.

PS:  ne-am cam invatat cu – vorbim aiurea, dar persoanele de fata se exclud – . Ei bine, pe blogul asta, cand scriu un articol nu-l scriu pentru aia care n-o sa-l citeasca niciodata, ci pentru mine si pentru cei care citesc.

PPS: chestia cu – „eu accept criticile, dar doar alea constructive” sau „eu accept o critica atunci cand e spusa cu nu stiu ce atitudine” – astea-s niste mari vrajeli care nu arata decat ca esti incapabil sa accepti critica. Punct!


Un caracter

Am trait o experienta interesanta la inceputul anului cand m-am ocupat de evaluarea si crearea de planuri de dezvoltare pentru angajatii companiei unde lucrez.  Am ramas cu un lucru important din toata evaluarea asta.

Cand li s-a cerut oamenilor sa-si faca auto-evaluarea am vazut cum fiecare incerca sa-si scoata in evidenta cat mai bine calitatile, cum fiecare se lauda auto-aprecia si bineinteles cum se vedea fiecare in oglinda asta a caracterului.  Lucrul s-a conturat si mai bine cand am inceput sa lucrez cu ei la planurile de dezvoltare.  Am ramas surprins oarecum cand cei mai multi o parte din oameni au refuzat in prima faza sa faca un plan de dezvoltare pentru ca nu credeau ca mai este loc de imbunatatire.  Dupa discutii purtate cu ei, unii s-au convins ca mai sunt lucruri de invatat altii si-au facut un plan de dezvoltare putin de fatada, ca sa fie acolo. Mi-am dat seama ca asa imi place si mie sa gandesc despre mine: ca sunt cel mai bun, ca sunt indispensabil, ca fac eforturi maxime, ca am capacitati enorme sau ca sunt prea bun pentru lumea asta rea.

Am incercat sa privesc putin mai realist la mine si cand am vazut cate sunt de schimbat, cate sunt de imbunatatit, cate sunt de invatat, aproape ca m-am ingrozit.  Am gasit in mine incapatanare, am gasit o mandrie prosteasca, am gasit tendinta de subapreciere a celor din jur, am vazut ca nu-mi recunosc greselile, am gasit ignoranta. In schimb nu am gasit maleabilitate, nu am gasit intelegere, nu am gasit ingaduinta, nu am gasit modestie… si m-am speriat. A fost o sperietura pozitiva pentru ca m-a motivat sa ma lupt sa continui formarea unui caracter frumos.

Degeaba crezi ca esti cel mai bun. Degeaba cred altii ca esti cel mai bun daca ai un caracter care duhneste a egoism, a mandrie, a incapatanare.. E chiar degeaba.


Un pic de prostie

Nu vorbesc despre idiotenie, despre decizii proaste, despre caracter urat, despre lipsa de educatie, ci simplu: despre omul prost.

Stii sigur ca esti prost daca:

1. Iti spun ca o bila e sferica. Tu imi zici ca e cubica.  Iti arat bila. Imi spui ca tot timpul invart adevarul cum vreau eu.

2.  Iti explic de 10 ori, iti fac harta, iti desenez stalpii, scara rulanta,  iti numesc toate magazinele si iti spun si numarul de trepte pe care trebuie sa le urci si iti explic ca exista indicatoare sa ajungi de la magistrala 1 la magistrala 2 in unirii si tu cand ajungi la unirii ma suni si ma pui sa-ti mai  spun o data.

3.  Te plangi toata ziua..

4.  Alegi sa pupi in dos si sa imiti tot felul de oameni doar de dragul de a fi acceptat de ei.

5.  Imprumuti bani unui om.  Trec 3 luni si nu-i vezi inapoi. Iti cere iar bani. Iar ii imprumuti.

6.  Asculti manele.  Si nu pentru ca am eu ura pentru manele, ci pentru ca  nu pot sa-mi imaginez un om inteligent ascultand dejectiile alea „muzicale”.

7.  Crezi in horoscop.  E cea mai lame scuza pentru actiunile dobitocesti. Probabil nu ti-au dat stelele creier.

8.  Literatura pe care o citesti e compusa din 3 lucruri: can can, click si libertatea. N-am ce sa mai comentez aici. Mi-e mila de copacii sacrificati.

9.  Iti spune cineva ca esti urat si incepi sa plangi fara sa te uiti in oglinda intai.

10.  Faci azi o gluma. Nu rade nimeni la ea. O faci si maine. Nimeni nu rade. O faci si a 3-a oara. Nimeni nu rade. Tot nu schimbi gluma.

Nu ma luati cu „eu cred in horoscop si nu-s prost” sau ” eu citesc libertatea si sunt inteligent”  – ca va dau ignore.

Continuam?

11 – esti prost daca…   ?


Era 1 mai.. Un spectator sadic

Era 1 mai.

Unii erau plecati la mare, altii la munte, unii erau plecati la o iarba verde, iar unii au ales sa ramana intr-un oras de multe ori mai linistit decat intr-o zi normala.

Era 1 mai.  Eu, Cornel si Dani ne plimbam.  Am ajuns pe la Romana si am zis de acolo sa o luam pe Dorobanti putin, ca de.. e o zona faina de o plimbare.  Nu mai stiu ce povesteam, dar la un moment dat Dani ne atrage atentia asupra unui tip cu un ghiozdan mare in spate, o geanta de laptop intr-o mana si o folie cu pastile in cealalta mana. Tremura tot.   Am decis sa mergem la el sa vedem daca-l putem ajuta cu ceva, sa chemam o salvare, sau nu stiu. Era un tip din provincie venit cu treaba aici, iar Bucurestiul, ca un oras ospitalier a avut grija sa-l lase fara borseta unde isi tinea banii.  Nu mancase de 3 zile. A fost la spital, i-au bagat o perfuzie in vena si l-au trimis acasa.  Cand ma uitam la el cum ii tremura vocea cand povestea, cum tremura el tot, ma luau fiorii. Nu puteam sa cred ca se poate intampla ca un om sa stea 3 zile fara mancare intr-un oras ca asta.  L-am ajutat sa-si dea rucsacul jos din spate si sa se aseze pe o treapta acolo. Am plecat cu baietii la primul magazin, am cumparat ceva de mancare si o sticla de apa si ne-am intors la el.  Cand i-am intins sandwichul nici n-avea curaj sa ne priveasca in ochi. Tot repeta intruna ca ii e rusine, ca nu poate accepta.  Dupa ce l-am convins,  a inceput sa manance cu o pofta de n-am vazut nici in filmele cu africani asa.  Ne-am golit toti 3 buzunarele sa ii dam ceva bani sa aiba cu ce ajunge inapoi acasa apoi ne-am continuat drumul.

N-am vrut sa scriu despre asta pentru ca nu vreau sa par un fel de Gigi Becali fara Maybach care dupa ce scoate 1 leu din portofel face conferinta de presa.  Am scris despre lucrul asta pentru ca in prima faza si noi am ezitat sa-l ajutam. Era mult mai comod si mai ieftin sa ne vedem de drum.

Inca avem in noi din mentalitatea asta de spectator sadic,  care atunci cand omul moare langa el, ii face poza, o pune pe blog si injura conducerea statului ca nu face nimic pentru oameni ca astia, in loc sa dea o mana de ajutor.

Noi ne-am continuat drumul pe langa reprezentanta Maseratti si pe langa terasele din Dorobanti.
Era 1 mai. Ma simteam mizerabil si vinovat pentru ca traiesc prea bine;  pentru ca ma simt dator sa ajut doar de Craciun.   Incerc sa schimb asta.