Tag Archives: metrou

Claustrofobia

Buna seara. Numele meu este… Nu conteaza.

Dimineata ma trezesc de 3 ori. Prima data la 08:00 – opresc alarma. Apoi la 08:03 – opresc alarma. Apoi la 08:30 cand incep brusc sa alerg prin casa. Niciodata nu-mi gasesc sosetele. La 08:47 ies pe usa si pornesc spre metrou.  Primii 200 de metri ma gandesc daca voi manca. Pot sa-mi iau un sandwich sau niste strudele de la Giorgi. Cand reusesc sa ma hotarasc e deja prea tarziu. Sunt pe peron.

Primul metrou e aglomerat asa ca il astept pe urmatorul. Sunt claustrofob; sau agorafob; sau ambele combinate. Cert e ca nu reactionez bine in spatiile mici si aglomerate. Vine al doilea metrou si asta e mai aglomerat decat cel de dinainte. Trebuie sa ma urc, altfel intarzii. Se apride beculetul rosu, se aude vocea metroului si se inchid usile. Reusesc sa ma prind cu mana de o bucatica din bara de aluminiu de langa usa. Ating din greseala un baiat pe mana. Imi cer scuze sperand sa nu-si imagineze ca am facut-o intentionat. Incerc sa-mi scot cartea din geanta si o deschid unde are semnul. Imi calculez repede in minte cate pagini vreau sa citesc pana la Pipera. Sunt 6 statii. Daca e asa de aglomerat si de la Victoriei n-apuc sa citesc mai mult de 5 pagini.
Citesc titlul capitolului 41. Don Quijote e lung cat o telenovela. In timp ce citesc despre cum se lasa noaptea si Sancho asteapta calul de lemn cu un cui infipt in frunte si Don Quijote incepe sa se plimbe agitat dintr-o parte in alta, metroul franeaza brusc intre Crangasi si Basarab.
N-a mers nici jumatate de statie. Incerc sa ma concentrez in continuare la carte. N-am cum. Se aud oftaturi, fosneli, comentarii. Oamenii incearca sa se repuna in pozitia de echilibru si se creaza o agitatie care imi face inima sa bata din ce in ce mai tare. Imi pun muzica. Un zgomot in plus mai rau face. Imi dau imediat castile jos si las situatia sa fie dramatizata doar muzica sugrumata prin castile celui de langa mine. Imaginatia continua cu un scenariul de groaza. Imi imaginez panica celor din jur in caz ca vine un metrou de pe contra-sens si se izbeste in noi. Ma panichez si eu, insa nu de metroul care va face praf un vagon si jumatate si care va omori vreo 200 de oameni. Ma panichez cand imi imaginez panica celor de langa mine. Respiratia mi se aude mai tare si mai des. Incerc sa ma controlez. Inspir pe gura, expir pe nas. Imi numar fiecare respiratie. Nu functioneaza nici asta. Fixez repede cea mai frumoasa fata din campul vizual si ma asigur ca si ea se uita la mine. Zambesc eroic de parca totul e in regula. Stiu ca pe ea o voi salva a doua. Bineinteles ca prima data e femeia insarcinata care e asezata langa bara de care ma sprijin eu. Si ea e draguta. Sper sa nu pateasca nimic copilasul ei. Dupa ea urmeaza fata careia i-am zambit. Sunt necinstit.
Metroul scoate sunetul ala ciudat de dinainte sa plece. Isi ia avant si dupa trei secunde se opreste brusc. Din nou oftez adanc, imi tin aerul in piept 3 secunde si il expir usor si foarte silentios. Ma uit din nou la ea. Mi-a simtit panica mai ceva decat ar fi facut-o un caine din aeroport. Imi zambeste incurajator, lucru care ma jeneaza, insa in acelasi timp ma linisteste teribil. E ca un pact pe care-l facem fara sa ne vorbim. Ea ma salveaza acum, eu o salvez dupa ce se izbeste metroul celalalt in noi. Acum mi se pare mai cinstit.

Magia se rupe cand metroul pleaca din nou. Ajungem la Victoriei. Ea urca pe scarile normale eu o iau pe alea rulante.

Apare calul cu cuiul infipt in frunte. Ma uit in spate, dar nu se mai vede.


Miercuri dimineata

Aceiaşi călători din fiecare dimineaţă păreau că nici nu mai aud vocea aia cu „Atenţie se închid uşile”. A fost cât se poate de normal să vezi cum doi bărbaţi au alergat cât de repede au putut pe scări, însă uşa s-a inchis brusc în faţa lor.  Au avut reacţia tipică – au expirat zgomotos cu obrajii umflaţi de aer.

O fată stătea cu ochii între-deschişi având frecvent momente în care se lăsa preţ de câteva secunde pradă somnului.  Lângă ea era o femeie. Ţinea buzele puţin strânse şi ochii păreau pierduţi în îngrijorare.  Recunosc, când am văzut privirea aia m-am gândit la ce probleme ar putea avea. Probabil banii; banii puţini. Ţinea pe picioare poşeta pe care o acoperea cu ambele mâini, ca un semn inconştient de protecţie. N-am putut să nu observ crăpături adânci pe marginile palmelor ei.  Era obosită şi părea tristă.  O oboseală mai mult psihică.  Lângă doamna asta era un scaun liber.  Mi-am reîntors privirea către ea şi mi-am dat seama. Nu banii erau problema.  Privirea ei se potrivea aşa bine cu scaunul ăla liber… Era singură.  M-am uitat imediat către degetele ei să caut o verighetă.  Avea una. Mi-am amintit de vechea vorbă cum că singurătatea în doi e mai greu de suportat.  Era îngrijită, însă hainele ei dadeau mai mult a Dragonul Roşu decât a mall. Nici măcar nu se asortau, însă aşa se întâmplă când în loc să-ţi alegi tu hainele, le alege portofelul pentru tine.  Am ştiut asta aproape 20 de ani.  Privind fix la mâinile ei n-am putut să nu observ o mişcare discretă a degetului mic, ceva ca o mică şi discretă spasmă.  M-am uitat la ceas şi era 6:50. În mod sigur mişcarea aia a degetului mic era de la o lipsă de calciu provocată cel mai probabil de cafeaua aia băută pe stomacul gol dimineaţa.  Iar se mişcase.  Cum să nu bei cafea când dupa 12 ore de muncă trebuie să mergi acasă, să te apuci de curaţenie, să te apuci să faci mâncare, să mai pui haine la spălat, să calci, apoi, seara un duş rapid după care iţi dai seama că e deja ora 23:00 şi mai ai la dispoziţie încă 6 ore şi jumătate de somn.  Şi asta de luni şi până sâmbată. Duminica oricum e cumva irelevantă pentru ca e ca un fel de comă socială şi psihică.  E doar ziua aia în care îţi planifici următoarea săptămână. Nu ştiu ce ar fi de planificat din moment ce de ani de zile, traieşti aceeaşi zi.

Fata de lângă ea se trezise puţin agitată. Se întoarse spre ea şi întrebase – ” A trecut unirii?? „. Cu o privire lentă, oarecum deranjată de întrebarea fetei, însă cu o ignoranţă care arăta că are o viaţă completă,  plină de nimic, însă ce nu mai lăsa loc nici unui străin să pătrundă uşor acolo, dăduse din cap pe orizontală şoptind un „nu” răguşit.  Fata se culcă la loc, iar femeia căzu iar in transa aia a îngrijorării şi a dezamăgirii.

E abia miercuri dimineaţa şi trăim într-o lume tristă.


Linia de siguranta

A fost o imagine atât de ciudată, dar extrem de plăcuta, pentru că m-am învăţat să văd copii care nu mai au chef să asculte de părinţi, copii care ţipă daca nu le se fac mofturile, veşnic încruntaţi şi cu atitudini de superioritate în faţa părinţilor.

Eram în staţie la Titan cu căştile în urechi. La un moment dat vine un puşti de vreo 3-4 ani la mine, îmi spune ceva şi îmi face un semn cu mâna.  Mi-am scos căştile din urechi oarecum surprins. Mi-a repetat să mă dau înapoi că n-am voie să depăşesc linia de siguranţă.  Am zâmbit şi am făcut un pas înapoi.  De la mine a plecat la următorul şi apoi la urmatorul… Făcea ceea ce ar fi trebuit să facem noi, oamenii mari.  M-am urcat în metrou şi m-am aşezat în faţa lui.  Nu mi-am mai pus căştile în ureche pentru că pur şi simplu mă cucerise copilaşul ăla. Statea în picioare în faţa tatălui său (cred). Tatăl lui i-a spus să se aşeze pe scaun, iar acesta s-a aşezat, zâmbitor, fără să comenteze absolut nimic (ciudat).  N-am putut să-mi iau privirea  de la copilaş până la Eroilor ( 7 staţii ).  Era atât de plin de energie, însă atât de ascultător. Când tatăl lui i-a spus să vorbească mai încet, să stea frumos pe scaun, să se ţină de bară sau să nu se strâmbe, nu s-a încruntat o dată.  Pur şi simplu, cu zâmbetul neşters a căutat altceva interesant de făcut sau de privit fără nici o intenţie de a pune la încercare răbdarea cuiva.   Când a coborât, am rămas cu privirea fixată pe el şi l-am privit din metroul în mişcare cum a început iarăşi să-şi joace rolul.

Acelaşi zâmbet, acelaşi copilaş, acelaşi dat din cap dezaprobator însoţit de aceeaşi propoziţie: ” Vedeţi că nu aveţi voie să depăşiţi linia”.

De atunci, n-am mai depăşit.


Vrem schimbare

Dimineata, in metrou,  un nene si-a uitat deschisa sticla de apa din rucsac. A desfacut rucscaul, a scos un caiet ud si sticla, le-a pus pe scaunul de pe care s-a ridicat  si a plecat.

Astia-s oamenii care vor schimbare in Romania..


Doua scene

S-o luam de la inceput.   Scena 1:

Vineri seara eram cu Adi la un suc. In fata lui Adi, doi porumbei se uitau intr-o revista de rochii de mireasa. Da, ati ghicit, erau logoditi.  Baiatul foarte interesat de ce era in revista, fata cu ochii aiurea. Bine, nu aiurea, la Adi. Se uita, iar se uita, insista, baiatul o vede. Mai in gluma, mai in serios ii bune mana pe obrajori sa-i intoarca privirea la el. Ea se uita putin in revista, apoi iar la Adi. Baiatul se cu tensiunea-n vene la maxim ii spune pe un ton linistit totusi.. „Nu vrei sa uiti si la rochii?” – la care ea raspunde nervoasa „Auzi, tu nu-mi dictezi mie ce sa fac!”.

As face un comentariu, dar intai sa derulez si scena 2.

La metrou la Universitate. O doamna foarte draguta, foarte frumos imbracata astepta pe peron cu un copilas langa ea.  Copilasul alerga pe acolo, ea nici nu-l baga in seama. La un moment se duce baietelul pe scarile rulante si incepu sa se joace pe acolo.  Mamica lui draguta nici macar nu intorsese capul sa-l supravegheze putin. Se lasa copilasul prins de multime pe scari si dupa ce urca putin incerca disperat sa coboare pe scarile in miscare.. Se baga disperat printre oameni si cobori. Mama lui vazuse agitatia si striga la el sa vina mai repede langa ea. El vine ispasit, mama il apuca de o mana si ii zice – citez – ba handicapatule, ce-i cu teatrul asta care-l faci aici??  stai aici si nu te mai misca sa nu te pocnesc – am incheiat citatul.  Mi-a picat fata cu totul..

Vedeti cumva legatura? Sau continuitatea scenelor?  E nevoie sa zic morala sau e evidenta?   Apropo.. care-i morala din toata treaba asta?


S-a oprit apa?

Deci, azi s-a umplut paharul!  De ceva vreme incoace, parca e un fenomen general al nespalarii.  Mi-e sila sa stau 5 secunde la semafor, mi-e sila sa merg cu metroul, mi-e sila sa merg pe strada, pentru ca PUTE!   Merg cu metroul, ma ghionteste unu sa ma intrebe cum ajunge la gara, cand imi intorc capul, simt ca lesin.. O transpiratie de-aia candita, amestecata cu mirosul de dinti nespalati de cativa ani, plus hainele alea care miros ca in ghena..  Nu stiu de ce.. vara, cand erau 40 de grade afara.. ori eram eu mai intelegator, ori nu mirosea chiar in halul asta.. In ultimele 3 zile.. am crezut ca vomit de 10 ori.. alcool+transpiratie+rahat+gunoi+nenii care nu-si mai tund veveritele de sub brat..

Ar merita o campanie prin care sa informam lumea de ultimele inventii? Sapunul si pasta de dinti? Ce ziceti?


Amenda + bataie!

CIRCULATIE BLOCATA - METROU - DECESCare-i statia de metrou pe care o urasc cel mai mult?? Clar Unirii! Nu din cauza ca-i statia cea mai mare si mai aglomerata, ci din cauza ca oameni sunt atat de idioti incat dau vina pe Metrorex ca se fac blocaje in pasaj.  Totul bine si frumos, stau frumos la coada, si astept sa ajung la scarile rulante. Acolo mi se ridica tensiunea, si simt ca incep sa fac crize. Un bou care se grabeste, iese fugind din metrou, se tranteste in toata lumea si ajunge primul in pasaj. Acolo merge cu pasi repezi spre scarile rulante ca sa nu-l intreaca nimeni.  In spatele lui 500 de oameni. Ajunge grabit la scari, si ce face? Se pune pe partea stanga, si asteapta. Normal, baietasul din spatele lui, se pune in dreapta. Apoi in spatele lor se pun cate 2 pe o treapta, sau cate unul si o sacosa.   Cand ii vad ma enervez. Dar nu niste nervi de-aia usori; niste nervi de-aia de imi vine sa arunc cu scarile dupa ei.  Cateodata, cand mai am chef de scandal, urc pe langa ei, printre ei, si astept sa vad daca reactioneaza violent. Normal ca, bucurestenii sunt exact cum mi-am imaginat, gura mare, pumnul mic (nu ma refer doar la bucuresteni nativi, ci la locuitorii de prin zona), si nu se ia nimeni de mine daca imi vede ochii rosii.  In cel mai rau caz imi arunca o privire care cere o lamaie indesata in gat.

Solutia mea? Cate un gigant de la Scorseze care sa astepte la capatul scarilor rulante, si pe care il prinde ca stationeaza pe partea gresita, sa aplice cate un baston pe cocoasa.  Imi placea la maxim poza aia cu „interzis aruncatul gunoiului! amenda+bataie!” 

Concluzia, cand mai treceti pe la Unirii, sau pe orice scara rulanta din lumea asta,  respectati si voi singura lor regula: STATIONATI PE DREAPTA, CIRCULATI PE STANGA! Exista pe lumea asta unii oameni care nu-si propun sa intarzie la serviciu, si care au altele mai bune de facut decat sa stea jumatate de ora la coada la scara rulanta.

si asta-i doar partea cu scarile rulante..

PS: articolul asta l-am scris in avans, pentru ca in urmatoarele zile urmeaza sa traversez iar tunelul, si sunt sigur ca ma voi enerva iar.. Mai bine nu m-as enerva..

sursa poza : mediafax.ro


Mamaaa!!! vreau la zoo!!

1 an jumate! Da, un an jumate de Bucuresti ma face veteran.
Pana sa plec, baietii au facut pariuri pe seama mea. In 2 luni ma intorc acasa! Altii cu mai multa incredere mi-au dat 3. Culmea-i ca nu doar rezist in Bucuresti!, ci chiar imi place!
Prima zi in hyper-market: un obosit se tranteste cu cariciorul in mine. Ma uit la el si nu pricep ce vrea. Tot eu eram de vina. Am tras aer in piept si am zis: oki.. chill out.. e Bucuresti. Aici nu ne batem.
Stai sa vezi cand am descoperit dusurile din metrou. Am inceput sa umblu cu sapunul dupa mine pentru ca la ce folos sa mai consum apa calda de acasa cand pot sa fac dus la sub-bratul expus al grasului de langa mine? Trafic, batai in intersectie.. ziare moca ce confirma vorba aia ca „tara arde si baba se piaptana”. Nu mai urla cocosii dimineata aici. Aici urla bicamerus salbaticus si sirenus ambulantus. Noapte nu mai adorm la vioara greierului ci la trompeta lui Guta.
Ma mai duc in orasul de mlastina, si cand ies la 10 noaptea in oras si vad ca-i inchis si la non-stop, mi se face dor.. da.. dor de nebunia din Bucuresti. Sa mai aud 3 clanxoane la 2 faruri, sa mai aud expresia aia care deja mi-a intrat in sange „ma lasi?!”, da, mi se face dor sa astept sa treaca masinile cand e verde pentru pietoni, si sa trec cand se face rosu. E Bucuresti. La 6 dimineata lumea-i treaza, la 3 dimineata lumea e treaza. Singura diferenta dintre zi si noapte in bucuresti e numarul de fotoni, si viteza contorului de la Electrica.
Concluzia: Mamaaaa!! Vreau la zoo!! La anul draga.. la facultate… La anul te muti la zoo..
Mie de-asta imi place capitala..de nebunie!

PS: @Adela & @Zoso – m-au luat tastele pe dinainte.. am sa-i dau pingback iar la vremea potrivita ;))


Go! Go! Go!

Da.. azi e una din zilele alea care nu-mi plac mie. Adunat haine, strans, puse toate in troller, cautat prin sertare, printre dvduri, printre carti, printre dosare.. tot ce-i al meu. Ultima mea zi de camin. Adio dus comun, bucatarie comuna, camera cu multi locuitori pe metru patrat. Adio zgomot de bicamer la 6 dimineata si pisici in calduri la 2 noaptea.  Adio poarta incuiata la 11, adio pantaloni furati si  mancare „confundata”. Azi imi iau jucariile si ma duc. Da. Ma mut la etajul 10 unde sper sa am semnal la cosmo, mai bun decat nu-l aveam in camin la parter.  Pa Tibi, pa Cosmin, Ciprian, Iulian, Florin.. si toti care mai stati prin zona si ma salutati dar nu stiu cum va cheama.  O sa-mi fie dor si de Mc-ul de la 2 minute de camin, si de linia lui 41, de plimbat pe langa lac sau prin regie. Ma duc,  ma mut in Aparatori. Ma mut pentru ca vreau camera mea. Ma mut pentru ca nu mai vreau sa merg 10 statii de metrou pana la serviciu cu o schimbare la unirii. Inlocuiesc 10 statii cu una singura. Ma mut ca am masina de spalat unde ma duc, am o jumate de dus numai al meu (jumate-i al lui Anton). Daca inainte bucurestiul avea 3 capete : casa ( militari), facultatea (republica) si serviciul (imgb), ei bine, acum se fac doar 2 capete: facultatea si serviciul+casa. Le multumesc vecinilor de pe acum ca nu vor bate cu betele in tevi, nu vor da tvul la maxim, ci ne vom intelege super bine, si totul va fi perfect. Ca doar asa-i la bloc, nu? Andy mi-a confirmat pe twitter.


Din respect pentru cei care nu ma respecta

Dedic acest articol romanilor care mi-au deschis ochii intr-un fel mai deosebit, mai romanesc. Haideti sa va explic carui fel de oameni ma adresez. Im prima mea zi de Bucuresti, in hypermarket, ma plimbam si eu linistit cu carutul in speranta ca am sa gasesc ceva de mancare. Un nene stationa in partea dreapta. Cand ajung in dreptul lui, si vreau sa merg mai departe, nenea ala isi face vant si se tranteste cu carutul in mine. Eu, ma uit la el enervat si-l intreb: „ci-ai ua?” (prima zi de bucuresti, repet). Racneste la mine ca vrea si el sa mearga cu carutul. Am dat cu banul… sa-l pocnesc.. sa nu-l pocnesc… si a cazut, sa nu.. norocul lui. Betuel, intr-una din primele vizite ale lui la Bucuresti, mergea cu mine pe strada, cand, langa el, incetineste o duba alba, deschide unul geamul, il scuipa, si merge mai departe, multumit de gluma lui buna. La Victoriei, Stau 5 minute sa se faca verde.. se face pentru 10 secunde.. ma pun sa traversez.. trece unu in viteza la 10 cm de mine, opreste dupa trecere.. si se racneste la mine: „ba boule, unde te bagi?”  (si alte cuvinte pe care nu pot sa le reproduc). N-am inteles nici pana acum unde am gresit.
Vreau prin acest post, sa le multumesc acestor 3 oameni, si pe langa ei, vreau sa le mai multumesc celor care: se opresc in usa cand ies din metrou, si din cauza ca ei stau acolo si eu n-am pe unde sa intru, pierd metroul; celor care isi scutura covoarele la balconul de deasupra aleii pe unde trec; celor care, atunci cand vreau sa ies din metrou si ei vor sa intre, ma imping inapoi in metrou ca sa prinda ei loc; celor care isi arunca bagajele la mine in cap, in incercarea lor nereusita de a-si ocupa un loc in metrou inca dinainte de a se urca in el; celor care ocupa partea dreapta a scarii rulante, asfel contribuind la blocajele din pasajul Unirii; chelnerilor care folosesc expresii de genul „tu ce vrei ma?” si ” daca nu comanzi si de mancare, elibereaza masa ca nu te servesc”; celor care cand ma calca pe picior se uita nervosi la mine si asteapta sa-mi cer scuze; celor care asculta manele pe strada si in metrou la difuzorul telefonului auriu; celor care va descheiati la camasa pana la nasturele din buric, care se rupe oricum din cauza burtii; celor care nu folositi deodorant si cand va tineti de manerele din tramvai, omorati jumate de vagon cu mirosul de sub-brat; femeilor care din respect pentru posetele dumneavoastra, le asezati pe ele pe scaun in metrou, si dumneavoastra stati in picioare; celor care nu-mi dati restul; celor care scuipati cand sunt la 30 de cm in spatele vostru, si saliva aia imi spala mie papucii in cel mai bun caz; celor care va cumparati pateuri si va aduceti pampersii folositi de acasa ca sa-i aruncati pe alee.
Va multumesc din suflet ca mi-ati aratat ca Romania nu se afla in situatia de acum din cauza conducerii ei. Aveti si voi contributia voastra. Sunteti speciali. Va multumesc.
PS: daca am uitat sa specific vreo categorie de oameni, amintiti-mi, lasati un comment.. nu vreau sa suparam pe cineva… sa se simta careva marginalizat ca despre el n-am scris in blog!

Dedic acest articol romanilor care mi-au deschis ochii intr-un fel mai deosebit, mai romanesc. Haideti sa va explic carui fel de oameni ma adresez. In prima mea zi de Bucuresti, in hypermarket, ma plimbam si eu linistit cu carutul in speranta ca am sa gasesc ceva de mancare. Un nene stationa in partea dreapta. Cand ajung in dreptul lui, si vreau sa merg mai departe, nenea ala isi face vant si se tranteste cu carutul in mine. Eu, ma uit la el enervat si-l intreb: „ci-ai ua?” (prima zi de Bucuresti, repet). Racneste la mine ca vrea si el sa mearga cu carutul. Am dat cu banul… sa-l pocnesc.. sa nu-l pocnesc… si a cazut, sa nu.. norocul lui. – Betuel, intr-una din primele vizite ale lui la Bucuresti, mergea cu mine pe strada, cand, langa el, incetineste o duba alba, deschide unul geamul, il scuipa, si merge mai departe, multumit de gluma lui buna. –- La Victoriei, Stau 5 minute sa se faca verde.. se face pentru 10 secunde.. ma pun sa traversez.. trece unu in viteza la 10 cm de mine, opreste dupa trecere.. si se racneste la mine: „ba boule, unde te bagi?”  (si alte cuvinte pe care nu pot sa le reproduc). N-am inteles nici pana acum unde am gresit.
Vreau prin acest post, sa le multumesc acestor 3 oameni, si pe langa ei, vreau sa le mai multumesc celor care: va opriti in usa cand ies din metrou, si din cauza ca stati acolo si eu n-am pe unde sa intru, pierd metroul; celor care va scuturati covoarele la balconul de deasupra aleii pe unde trec; chelnerilor care folositi expresii de genul „tu ce vrei ma?” si ” daca nu comanzi si de mancare, elibereaza masa ca nu te servesc”;celor care, atunci cand vreau sa ies din metrou si voi vreti sa intrati, ma impingeti inapoi in metrou ca sa prindeti loc;   celor care cand ma calcati pe picior, va uitati nervosi la mine si va asteptati sa-mi cer scuze; celor care va aruncati bagajele in capul meu, in incercarea voastra nereusita de a va ocupa un loc in metrou inca de pe scarile rulante; celor care nu folositi deodorant si cand va tineti de manerele din tramvai, omorati jumate de vagon cu mirosul de sub-brat; celor care ocupati partea stanga a scarii rulante, astfel contribuind la blocajele din pasajul Unirii; celor care ascultati manele pe strada si in metrou la difuzorul telefonului ala auriu; celor care va descheiati la camasa pana la nasturele din buric, care se rupe oricum din cauza burtii; femeilor care din respect pentru posetele dumneavoastra, le asezati pe ele pe scaun in metrou, astfel dand ocazia babelor, copiilor mici si femeilor gravide sa stea in picioare; celor care nu-mi dati restul; celor care scuipati cand sunt la 30 de cm in spatele vostru, si saliva aia imi spala mie papucii in cel mai bun caz; celor care va cumparati pateuri si va aduceti pampersii folositi de acasa ca sa-i aruncati pe alee.

Va multumesc din suflet ca mi-ati aratat ca Romania nu se afla in situatia de acum din cauza conducerii ei. Aveti si voi contributia voastra. Sunteti speciali. Va multumesc.

PS: daca am uitat sa specific vreo categorie de oameni, amintiti-mi, lasati un comment.. nu vreau sa suparam pe cineva… sa se simta careva marginalizat ca despre el n-am scris in blog!