Tag Archives: liceu

Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.

Anunțuri

Povestea cu camataria

Ma gandeam ieri la posibilitatea  unei afaceri in mica si modesta noastra tarisoara.  M-am uitat peste niste conditii de finantare cu fonduri europene, apoi peste posibilitate de co-finantare de la banca, apoi peste proiecte de afaceri pornite de altii, modul in care s-au dezvoltat, apoi putin peste legislatie sa vad cam ce presupune toata treaba asta.

Nu, nu ma apuc de afaceri deocamdata. Eram curios pentru ca ma intrebam si eu ca tot omul de ce avem putini investitori, de ce atatea falimente, de ce nu se folosesc banii pentru proiecte europene si normal, am ajuns la o concluzie.

Mi-am amintit de vremea din liceu cand, pe langa slujba de elev, si cea de dupa  programul de la scoala, de electrician, am profitat de o situatie din scoala sa fac niste „extra-cash” si acolo.  La noi in clasa se juca foarte mult barbut.  Bine, se mai jucau si alte jocuri, insa barbutul era in trend. Se adunau baieti din multe clase si veneau cu banii de covrig sa-i bage la barbut in speranta ca se vor imbogati peste pauza.  Eu nu jucam in general, insa asistam la jocuri. Am observat la un moment dat ca pentru ca unii sa castige, trebuie sa piarda altii, iar in general cineva renunta cand ramane fara bani. Eu, dragul de mine, mi-am deschis camatarie.  Asa ca, baietii care ramaneau fara bani veneau la mine sa imprumute bani. La inceput eram baiat de treaba si imprumutam asa, fara nici un comision. Apoi, cand mi-a venit mintea la cap si am vazut cum se imbogatesc unii pe banii mei, mi-am facut comisionul – 10% daca imi primeam banii in aceeasi zi, sau 20% daca primeam banii urmatoarea zi.  Ajungeam la castiguri constante, zilnice de 30-50 de lei doar din comisioanele astea.  Nu-mi amintesc sa fi luat vreo teapa, sa nu fi primit bani de la cineva inapoi si vreme de cateva luni invarteam cateva sute de lei in fiecare zi.

Dupa aia am venit in Bucuresti si s-a terminat era banilor multi.


Eram eu.. un menuet

Eram mic. In clasa a 5-a.  La ora 6 urma sa am primul meu concert. Primul concert… Cantam un menuet. Sol major. De la ora 4 pana la 5 jumate il cantam intr-una. Mi-era frica.  La 5 jumate a venit profesoara mea, mi-a luat flautul din mana si mi-a zis sa ma duc sa ma aerisesc pentru ca n-o sa am probleme.  Tremuram tot. Am intrat in sala. Doua trei sute de oameni. Vorbeau intre ei. Era si mama. Era si profesorul de teorie. Profesoara de pian. Diriginta. Multa lume.. stateau si pe scaune, si pe scari.. era plin. Eu stateam pe scaun, cuminte, nu spuneam nimic, asteptam.

A cantat primul copil, al doilea, al treilea, toti aplaudau. Erau bucurosi sa-si vada copiii cantand pe scena.  Dupa vreo 5-6 piese am auzit, asa , ca un zgomot de fundal “In continuare il vom asculta pe Ionut Andrisan intepretand Menuet de Beethoven”. M-am urcat pe scena. Am incercat sa ma uit in sala, insa reflectoarele imi bateau exact in ochi.  Am inceput sa cant. Nici nu mai stiu daca aveam ochii inchisi sau deschisi.  Era o piesa grea pentru mine.  Incet, incet, am uitat de scena,  uitasem de oameni, pur si simplu traiam piesa. Imi imaginam o sala mare si pustie, o scena prafuita si goala. Cantam acolo.  Am cantat ireprosabil. La urma, oamenii din sala s-au ridicat in picioare si au inceput sa aplaude. Au aplaudat mult.  M-am inclinat spre ei, am multumit si m-am dus inapoi la locul meu. Eram fericit. Imi iesise tot. Sau nu. Nu stiu. Nu ma interesa. Oamenii m-au apreciat. Eu m-am apreciat.  Inocenta mea de atunci, munca imensa pe care am depus-o, emotiile alea, sala aia, aplauzele alea, muzica aia, n-am sa le uit niciodata.

Ala eram eu..

Poza preluata de pe www.photo.net

Anul 2

Maine incep anul 2 la facultati. Nu pot decat sa ma gandesc la ce repede trece timpul, si mi-e groaza de momentul ala cand voi termina anul 4 si va trebui sa iau decizia aia grea.. Bun, am terminat facultatea.. acum ce fac?

Inca mai povestesc cu prietenii de prostiile din liceu, si parca ma trezesc din povestile astea si sunt tot mai departe de ele.   Trebuie sa le dau continuitate.. Am nevoie sa creez povesti noi.


Noi si MECul nostru

Of of of.. Tare ma intreb oare cand vom avea si noi niste ministri ceva mai rasariti ?! Nu am nimic personal cu Androneasca, probabil ca are intentii bune, insa intentiile nu-s de ajuns. Evz a publicat astazi un articol despre intentiile MEC privitor la o reforma in invatamant. Chiar daca nu mai sunt elev de liceu, inca ma intereseaza ce se intampla in scoli, pentru ca in timp, copiii mei vor fi victimile deciziilor luate astazi.
Discutam cu niste prieteni zilele trecute despre diferentele dintre invatamantul romanesc si cel german, unde in facultate combini orele de practica cu cele de teorie, unde facultatea te integreaza intr-o companie de profil inca din timpul primilor ani de studii superioare, unde scoala nu reprezinta un bombardament de informatii ci scoala te pregateste pentru viata.
La ce bun sa fie 13 ani de invatamant obligatoriu, sa dam bacul si la istorie si la geografie, si sa desfiintam scoli si sa infiintam gradinite,  sa scoate orele de religie din scoli, si dupa directia in care se indreapta lucrurile, sa ajungem sa facem scoala cate 12 ore pe zi si sambata si duminica, sa luam vacantele copiilor, sau dam examene de admitere in fiecare an, sa facem cate 2 facultati, si sa lucram tot in Italia ca salahori? Ne facem o tara de sclavi culti, si suntem incurajati sa pupam in dos toate sistemele tarilor dezvoltate, nefiind in stare sa ne formam un sistem propriu, aplicabil tarii noastre.
Am terminat liceul, si am stiut sa fac integrale, stiam legea lui Ohm, stiam pe de rost jumate din Miorita si 3 sferturi din Luceafarul, stiam si comentariile lor, stiam epoci literare, stiam cum se zice pe „chimieza” la soda caustica si naftalina, si nu stiam ce sa fac atunci cand plec din Suceava si ajung in Bucuresti si trebuie sa-mi caut un loc de munca. Nu stiam ce-i ala un interviu sau un CV, nu stiam ce inseamna sa-mi planific banii asa incat sa-mi ajunga, nu stiam sa ma controlez, nu stiam ce-i aia diplomatie, nu stiam cum sa ma imbrac! N-as fi stiut nici macar ca junk food ingrasa daca nu faceam desenul cu Goras, pentru ca la dirigentie faceam romana, la sport aveam scutire, si la romana citeam carti de comentarii. La psihologie n-am invatat care-i diferenta dintre cap si sentiment ci am facut teste de personalitate, la economie am invatat despre PIN si PNB, de parca economia Romaniei ar fi un exemplu bun de economie, iar la biologie am invatat ca bunica era maimuta.  Acum cica mi-i dor de scoala.. O laie mi-e dor..
Prima data m-am bucurat cand am auzit de reforma.. cand am citit-o, mi-am amintit ca traiesc in Romania.. nasol..