Tag Archives: iubire

Despre iubirea de țară

În perioada alegerilor din toamnă, pe strada Justiției a supraviețuit un afiș alb negru pe care scria atât: ”Românilor, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!  – Petre Țuțea”.  Au omis să scrie și cealaltă vorbă pe care o zicea Țuțea cu un an înainte să moară, în ’90 “după ce i-au readus pe comunişti la conducerea ţării” – “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

               Începe cu o speranță, continuă cu un sacrificiu și se termină cu o trădare.

Reclame

Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


The L word

Daca citești asta, înseamnă că știi că asta este concluzia ultimelor 4 articole – 1, 2, 3, 4 – și ca să fie totul mai frumos, recomand să le citești înainte. Sunt scurte și te vor învață absolut totul* în materie de relații și femei.

*mai nimic.  

_____________

Nu că n-aș crede în romanțele de film, dar superficialitatea noastră ne obligă la matematică. Aș vrea ca totul să meargă natural, să nu fie nici un fel de factori disturbatori și sentimentele să-și urmeze cursul lor normal. Din nefericire (probabil) perfecțiunea e subiect de film și imperfecțiunea ne ocupă tot spațiul real.

”Frumusețea e în ochii celui care privește”

Am văzut ceva fete frumoase la viața mea și am prietene a căror frumusețe îmi taie respirația câteodată. Cu toate astea, ce văd eu e în ochii mei și de multe ori sunt dezaprobat. Dacă n-ar fi așa, am visa toți la fel și concurența n-ar fi corectă.   Proba aia a perechilor e spusă sec. Nu pot separa doi ochi frumoși de un suflet blând, nu pot privi frumoase două buze în spatele cărora se ascund vorbe urâte și nu pot vedea eleganța a două picioare expuse cu o ostentație demnă de centura B-P.   Frumusețea nu-i decât un suflet bun care iese la lumină.

”Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.”

Cosmin mi-a zis de multe ori că atunci când îmi place o fată nu știu să-mi fac jocul. N-ar trebui să fiu mai drăguț cu ea decât cu restul, ar trebui s-o privesc cu o oarecare ignoranță și să fiu the Alpha Male of the neighborhood.  Știu că așa se atrage atenția. Legile lui Hitch, Superflirt și tot felul de alte materiale mi-s familiare. Jocul ăla mi se pare o mare minciună. O minciună care funcționează, într-adevăr. Partea nasoală când refuzi jocul e că faci din friend zone casa ta. Partea bună e că fix așa și trebuie să fie lucrurile. N-am nevoie să cuceresc toate fetele, ci una singură. Care și cum e cam greu de zis, însă copilăria încă își cere drepturile.

Când privești serios toate lucrurile astea, când îți scoți din vocabular aventurile de o noapte sau combinațiile de o lună, compromisurile se reduc la maxim. Însă dacă ți-ai ales caracterul ăla frumos, fata aia cu care te înțelegi bine și cu care poți povesti ore în șir, uitând de ceas, uitând că mai ai 2 ore de somn și trebuie să mergi la muncă, știind că fiecare minut cu ea e valoros, atunci matematica și chimia îmbracă niște forme extraordinare și realizezi că fiecare propoziție e un element al poveștii,  criteriile, pretențiile, probele.. rămân povești uitate. Acum totul se rezumă NU la cum să-i schimb povestea să mă încadrez și eu acolo ci la cum să mă schimb eu ca să pot deveni prințul din povestea ei.

–––-

După seria asta de articole mi-am dat seama că încă nu-s capabil să scriu bine despre tema asta. 
Oricum ar fi mesajul rămâne valabil –  fetelor…  continuati cu fardul..


Crush

Ies cu Cosmin seara să ne plimbăm gratis cu autobuzul. Începem clasic cu ce mai e pe la muncă, câți bani mai avem, apoi trecem la lucruri serioase. „Ia zi, ai mai vorbit cu crush?”.  Merg sâmbătă la nuntă, mă pun la masa sportivilor și mă trezesc singurul de la masa neînsurat. Încep poveștile de nuntă. Apare Mirea, începem să povestim despre conceptul de crush; pretenții, aștepări, istorii.. Dimineața Gabi se așează lângă mine, acolo în spate la cor, eu îi zic cum a fost la nuntă, ea îmi zice cum a fost la grătar și începem cu teoriile. Cine a fost și care cu care s-ar potrivi.  Seara mergem în mol și după ce ne așezăm bine, începe Cristi cu teoriile lui despre crush și eu cu contrazicerile mele.  Conculzia e – viteaz e ăla care rămâne bărbat și după ce se combină, nu cocoșul forever alone care-și dă și el cu părerea despre alții (head-shot).   Plecăm de la mol, Marian vine cu mine până acasă și începem să povestim.. despre crushuri.

Adevărul e că mare parte din discuții se învârt în jurul crushurilor și de obicei am teorii despre mai toți apropiații – cine cu cine s-ar potrivi, cine s-a combinat bine, cine nu s-a combinat bine, care-i bondarul ce umbla din floare în floare, cui îi place de cine, cine are o șansă, cine n-are nici una și așa mai departe. Și până la urmă e normal, pentru că atunci când e vorba de alții, sunt Doctor L, când e vorba de mine – ”Je suis timide… mais je me soigne”.

Rămânem la stadiul de teorii.  E mișto să ai un crush. De aici încolo ține de chimie.

1. Dacă ambele elemente reacționează bine, chimia e mișto, teoriile de dinainte rămân ipoteze irelevante. Merge să combini elementele.

2. Dacă nu e chimie și mergi bazat doar pe proba perechilor și pe 3Q sperând că pofta vine mâncând.. riscul tău. Au și consilierii de mâncat o pâine.

3. Dacă reacționează doar elementul masculin, elementului feminin i se mai pot schimba proprietățile dacă e pus într-un mediu potrivit și i se aplică tratamente potrivite.

4. Dacă reacționează doar elementul feminin, atunci se apeleaza la înțelegerea și sufletul bun al  elementului feminin căruia i se mai pot schimba din proprietăți pentru a stimula reacția celuilalt element. În general se aplica puțin fard.  Așa că fetelor.. continuați..

Mi-am încheiat simplu și sec pledoaria. Revin cu concluzia finală.


Cand am impresia ca iubesc

Când am impresia că-i iubesc pe cei din jur, citesc Isaia 53 şi îmi dau seama. N-am habar despre dragoste.

„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.
Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.”

Isaia 53


Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.


Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…