Tag Archives: imagine

Adam

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă.  Aș urî fiecare părticică din ceea ce sunt. Aș începe să urăsc naivitatea cu care cred că sunt mai bun, aș continua să urăsc superficialitatea cu care privesc lucrurile, egoismul în care mă înfund tot mai mult și aș urî iresponsabilitatea cu care pierd timpul. Aș urî lipsa de ambiție care stă ca o barieră între mine și visele mele, m-aș urî chiar pentru visele pe care mi le-au construit alții și pe care mi le-am asumat prostește și m-aș urî că am acceptat poveștile de dragoste pe care aceiași altii m-au forțat să le trăiesc.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî.  M-aș urî cu patimă.  Nu m-aș urî doar pe mine. Aș urî tot ce e în jurul meu. Aș urî muzica pe care o ascult, aș urî cărțile pe care le citesc, aș urî computerul pe care lucrez, aș urî telefonul care-mi ține evidența prietenilor, aș urî pianul prăfuit care zace ca un mort în camera mea și aș urî chiar și parcul prin care mă mai rătăcesc din când în când căutând ca un nebun un moment desăvârșit de liniște.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă. Nu m-aș urî doar pe mine. Mi-aș urî toți prietenii. I-aș urî pentru că ei nu  mă urăsc. I-aș urî că râd la glumele mele, i-aș urî că mă citesc când scriu, i-aș urî că mă ascultă când cânt, că  mă sună fără să-mi ceară nimic. I-aș urî că-mi plătesc biletele la film și mă conduc acasă cu mașina.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă.

Reclame

Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?


Describe me in two words

Primul a fost făcut cu multă atenţie.  Forma sprâncenelor, conturul buzelor,  frizură, chiar şi gulerul de la cămaşă e acelaşi. E lucrat cu atenţie.  Nu m-am aşezat pe un scaun şi nu am putut fi privit din orice unghi. Am trimis două poze prin email şi după câteva zile am primit portretul tot prin email.

Al doilea e făcut la mare. Un nene stătea la marginea drumului cu creionul, radiera şi multe coli albe în mână.  M-am aşezat pe scaun, l-am lăsat să mă privească atent apoi îl priveam eu pe el cum încerca să schiţeze ceva pe hârtie.  Mi-am dat seama că nenea era caricaturist, nu portretist.  L-am lăsat să termine şi spre surprinderea mea rezultatul a venit extrem de repede.  Nasul îmi ocupa jumătate de faţă, buzele erau mici şi strânse,  iar forma capului era ţuguiată. Când mi-a înmânat caricatura, am privit-o şi l-am întrebat zâmbind – „Pe cine aţi desenat?”.

Nu-i vorba de portrete aici; e vorba de percepţie, de ceea ce văd oamenii când privesc la mine.  Unii văd un vampir social (lucru care mă sperie teribil), alţii văd un om care ar promite multe ( mi-aş dori să fie aşa).  Nu de puţine ori am fost privit ca un om în care se merită să ai încredere. De multe ori imaginea mea a fost asociată cu a unui om care a dezamăgit şi continuă să dezamăgească.

E uşor să fiu descris într-un cuvânt, însă limitele parţialităţii percepţiei duc la o imagine doar  aparent obiectivă care mă transformă ori într-un personaj negativ, ori într-unul pozitiv. Nu-mi place lucrul ăsta. Un portret trebuie să aiba cel puţin două trăsături: una pozitivă şi alta negativă. Nu există oameni definiţi doar de defecte cum nu există nici oameni fără defecte.  Întotdeauna calităţile şi defectele vor crea împreună umanitatea care va crea la rândul ei confuzie.
O fi băiat bun? O fi rău?

Există oameni care să nu fie şi buni şi răi în acelaşi timp?


Loialitate punct

Şi ce dacă n-are dreptate?  Dacă e prietenul meu îl susţin întotdeauna în faţa unui străin.

Loialitatea depăşeşte barierele dreptăţii, iar prietenia fără loialitate e falsă.


Vreau sa fiu mare vedeta!

Intr-unul din proiectele la care lucrez am fost provocat sa scriu un articol despre o vedeta internationala pe care o apreciez.  Dupa mult timp de meditare, multa googaleala am ajuns la concluzia ca nu apreciez nici o vedeta gen. De ce? Pentru ca cele mai multe din ele sunt falimentare in ceea ce priveste viata personala, viata de familie.

Foarte multe din visele copilariei se leaga de moaca personala pe ecranul TV. De ce? Pentru ca vrem sa fim importanti.  Am avut vecinul ala cu mult bani, caruia parintii ii cumparau tot ce voiau. Am trait in umbra unor frati mai mari sau a unor colegi, si de mici ne-am tot invatat cu expresii de genul:  „ia uite la el, el cum a putut? tu? nu esti bun de nimic!” , expresii care complexeaza si care alunga adevarata personalitate si transforma identitatea pe care o avem in identitate pe care o vor altii.  Asa ca visezi.   Ti-ar placea sa fii inginer, insa, daca ai fi doar inginer, atunci nu l-ai mai intrece pe colegul tau care a ajuns prezentator TV.  Te uiti la vecinul tau caruia i-au cumparat parintii tobe. Acum e vedeta rock.  Are tot ce vrea – bani, femei, e iubit de toti. Cine n-ar vrea asta? Si visezi… visezi sa fii si tu vedeta.. si incepi sa fii..

Prima data, renunti la prietenii tai pe care ii ai din copilarie, insa care (zici tu) te tin in loc. Ei vor avea o viata mediocra. Dupa ce renunti la prietenii vechi, iti faci amici noi, iti faci cunostiinte, intri in lumea intereselor, unde nu primesti daca nu oferi.  Incepi sa inveti ca, pentru a fi primit in nu stiu ce audienta ai de pupat 3 funduri. Accepti si asta, doar e visul tau in joc.  Incetul cu incetul ajungi tot mai sus, si iti dai seama ca aia n-a fost tot. Trebuie sa te lupti ca sa-ti mentii imaginea, sa te mentii iubit, asa ca, uiti de tine, uiti de oamenii la care obisnuiai sa tii si continui jocul cu grupurile tale de interes.  Te simti singur. Toti te venereaza, nimeni nu te iubeste. Nu-i problema. Macar ai demonstrat ca poti.. Poti sa ai bani, poti sa fii cunoscut.. poti sa traiesti in lux o viata mizerabila.. Si asa ajungi la 40 de ani, divortat de 2 ori, cu copiii plimbandu-se de la o casa la alta, carandu-i dupa tine, facandu-le si lor viata mizerabila.. si ai uitat.. ai uitat ca totul a pornit de la un complex stupid din copilarie.  Nu mai conteaza… Oricum ai uitat deja cui trebuie sa-i demonstrezi ca esti capabil.. Nu-ti poti permite sa renunti acum.. si nu renunti..

Nu mai bine ai visa la o viata ceva mai linistita? Nu-i frumos sa stii ca atunci cand mergi acasa, in loc de plasme si jacuzzi sa te astepte cineva uitandu-se la ceas la fiecare 2 minute sa vada cat mai e pana vii? Nu mai bine, atunci cand deschizi usa, in loc sa porneasca alarma, sa te  intampine cineva cu un zambet si sa-ti sara in brate?