Tag Archives: eu

Titlu de iarnă

E ora unu. Aproape. De fapt când scriu cuvintele astea e abia 12, însă sigur îmi va lua cel puțin o oră până le voi scoate la capăt.  Oamenii talentați învață să-și citească bine poezia din suflet și n-au nevoie să se chinuie mult cu propozițiile. Oamenii lipsiți de talent, așa ca noi, trebuie să scrie o dată, și încă o dată, și încă o dată, apoi să șteargă, să mai revină după trei zile asupra cuvintelor, pentru ca la final să-și dea seama că au scris poezia greșită. O publicăm, însă știm că e o minciună.

Anul trecut m-am îndrăgostit doar o dată. Am avut câteva ambiții sentimentale, însă de îndrăgostit, doar o dată, spre final. Dar deja știți asta. Doar am scris o poezie săptămâna trecută. Sau acum două săptămâni. De fapt nici nu mai știu când. Oricum, e evident, nu?

Zăpada de afară e fantastică. Televizorul încearcă să ne fure bucuria cu știrile lui îmbibate cu un iz apocaliptic despre șosele blocate, trafic, haos, pe când nu-i deloc așa. Zăpada e fantastică. E un alb pur care îmbracă griul monoton al orașului, ține mașinile în parcare și mai acoperă din praful și mizeria cu care ne-am obișnuit. Creează parcă o lume aparte a unei libertăți neobișnuite.  Șase luni pe an aș putea trăi așa. Șase luni.

Totuși nu-i genul ăla de sentiment cu fluturași în stomac, cu primul și ultimul gând, cu speranța care creează oscilații bruște între extaz și disperare. Nu e nici măcar ceva platonic unde sufletele se conectează și dansează împreună. Eul nu poate exista în imaginea asta. Eul ar tulbura perfecțiunea iar speranța ar umaniza desăvârșitul. E mai mult un gen de adorație, un tablou în care ea e un fulg de zăpadă coborât dintr-un rai nefamiliarizat cu acest eu gri și mizer.

E doar un fulg rătăcit care se va topi cu trei luni mai devreme, pe 13 martie într-o palmă rece și aspră.

Anunțuri

435

La mijlocul şoselei, apoi pe porţiunea aia mică dintre şinele tramvaiului 41, undeva după miezul nopţii, era o concluzie clară.

Experimentul a fost întotdeauna simplu şi, deşi nu eram singurii conştienţi de lucrul ăsta, cei mai mulţi continuau la nesfârşit aproape să-şi spună poveştile de viaţă.
Începeam să-i povestesc. Era o întâmplare din copilărie care ar fi trebuit să se termine cu ridicarea unui trofeu în aer după un meci nebun la care asistase absolut fiecare elev şi profesor al şcolii.  Nici extrem de interesant şi nici plictisitor. Când am ajuns la partea în care cineva a şutat printre 2 adversari, m-am oprit. N-am mai spus dacă mingea a intrat sau nu în plasă. Am lăsat totul în aer.  Celălalt a simţit imediat cele 3 secunde de pauză şi a început – „da, şi eu în clasa a 6-a am jucat finala… ”  Atunci mi-am dat seama că ascultătorul nu ascultase nimic din ce-i spusesem. Interesul lui era nul. Aştepta politicos să termin, ca să poată el începe.

Oamenii nu-s prea interesaţi de ce are celălalt de spus. Fiecare îşi trăieşte povestea proprie şi singurul motiv pentru care ar asculta alte poveşti ar fi pentru ca şi el s-o poată spune pe a lui. Aproape că nu contează dacă celălalt ascultă sau nu. E mai mult o nevoie de exprimare decât o nevoie de a fi ascultat sau înţeles.

Există nişte campioni ai ascultării. Poveştile lor trebuie cerute. Nu vin niciodată din iniţiativă proprie şi poate de-asta-s aşa valoroase. Când îi întrebi ce fac, nu-ţi povestesc cum a decurs fiecare oră din ultimele 3 săptămâni, ci răspund simplu în maxim o propoziţie.

Mi-am dorit să fiu şi eu un campion şi aproape reuşisem. Apoi mi-am făcut blog şi s-au dus de râpă aspiraţiile mele de ascultător.  Ăsta e articolul cu numărul 435 în 2 ani de blog.  Prea mult eu în jurul meu.

Cândva am să mă opresc.


Loialitate punct

Şi ce dacă n-are dreptate?  Dacă e prietenul meu îl susţin întotdeauna în faţa unui străin.

Loialitatea depăşeşte barierele dreptăţii, iar prietenia fără loialitate e falsă.