Tag Archives: egoism

435

La mijlocul şoselei, apoi pe porţiunea aia mică dintre şinele tramvaiului 41, undeva după miezul nopţii, era o concluzie clară.

Experimentul a fost întotdeauna simplu şi, deşi nu eram singurii conştienţi de lucrul ăsta, cei mai mulţi continuau la nesfârşit aproape să-şi spună poveştile de viaţă.
Începeam să-i povestesc. Era o întâmplare din copilărie care ar fi trebuit să se termine cu ridicarea unui trofeu în aer după un meci nebun la care asistase absolut fiecare elev şi profesor al şcolii.  Nici extrem de interesant şi nici plictisitor. Când am ajuns la partea în care cineva a şutat printre 2 adversari, m-am oprit. N-am mai spus dacă mingea a intrat sau nu în plasă. Am lăsat totul în aer.  Celălalt a simţit imediat cele 3 secunde de pauză şi a început – „da, şi eu în clasa a 6-a am jucat finala… ”  Atunci mi-am dat seama că ascultătorul nu ascultase nimic din ce-i spusesem. Interesul lui era nul. Aştepta politicos să termin, ca să poată el începe.

Oamenii nu-s prea interesaţi de ce are celălalt de spus. Fiecare îşi trăieşte povestea proprie şi singurul motiv pentru care ar asculta alte poveşti ar fi pentru ca şi el s-o poată spune pe a lui. Aproape că nu contează dacă celălalt ascultă sau nu. E mai mult o nevoie de exprimare decât o nevoie de a fi ascultat sau înţeles.

Există nişte campioni ai ascultării. Poveştile lor trebuie cerute. Nu vin niciodată din iniţiativă proprie şi poate de-asta-s aşa valoroase. Când îi întrebi ce fac, nu-ţi povestesc cum a decurs fiecare oră din ultimele 3 săptămâni, ci răspund simplu în maxim o propoziţie.

Mi-am dorit să fiu şi eu un campion şi aproape reuşisem. Apoi mi-am făcut blog şi s-au dus de râpă aspiraţiile mele de ascultător.  Ăsta e articolul cu numărul 435 în 2 ani de blog.  Prea mult eu în jurul meu.

Cândva am să mă opresc.


Un caracter

Am trait o experienta interesanta la inceputul anului cand m-am ocupat de evaluarea si crearea de planuri de dezvoltare pentru angajatii companiei unde lucrez.  Am ramas cu un lucru important din toata evaluarea asta.

Cand li s-a cerut oamenilor sa-si faca auto-evaluarea am vazut cum fiecare incerca sa-si scoata in evidenta cat mai bine calitatile, cum fiecare se lauda auto-aprecia si bineinteles cum se vedea fiecare in oglinda asta a caracterului.  Lucrul s-a conturat si mai bine cand am inceput sa lucrez cu ei la planurile de dezvoltare.  Am ramas surprins oarecum cand cei mai multi o parte din oameni au refuzat in prima faza sa faca un plan de dezvoltare pentru ca nu credeau ca mai este loc de imbunatatire.  Dupa discutii purtate cu ei, unii s-au convins ca mai sunt lucruri de invatat altii si-au facut un plan de dezvoltare putin de fatada, ca sa fie acolo. Mi-am dat seama ca asa imi place si mie sa gandesc despre mine: ca sunt cel mai bun, ca sunt indispensabil, ca fac eforturi maxime, ca am capacitati enorme sau ca sunt prea bun pentru lumea asta rea.

Am incercat sa privesc putin mai realist la mine si cand am vazut cate sunt de schimbat, cate sunt de imbunatatit, cate sunt de invatat, aproape ca m-am ingrozit.  Am gasit in mine incapatanare, am gasit o mandrie prosteasca, am gasit tendinta de subapreciere a celor din jur, am vazut ca nu-mi recunosc greselile, am gasit ignoranta. In schimb nu am gasit maleabilitate, nu am gasit intelegere, nu am gasit ingaduinta, nu am gasit modestie… si m-am speriat. A fost o sperietura pozitiva pentru ca m-a motivat sa ma lupt sa continui formarea unui caracter frumos.

Degeaba crezi ca esti cel mai bun. Degeaba cred altii ca esti cel mai bun daca ai un caracter care duhneste a egoism, a mandrie, a incapatanare.. E chiar degeaba.


Dreptul la proprietate

Discutam saptamana trecuta cu Ruben despre simtul proprietatii.

Pana nu demult aveam cutiuta cu monede la comun.  Pentru ca in general sunt destul de calculat (calculat am zis, nu zgarcit! ) nu suportam ideea ca asupra banilor aia care erau si ai mei nu aveam control deplin.   Cred ca e si vorba de tendinta aia de independenta absoluta.  Pana si cand ne-am cumparat fiarele cu care facem zile fripte vecinilor de jos, am zis ca eu cumpar gantere si ei 3 cumpara banca si haltera.   Abia reusesc  sa ma impac cu ideea ca mananc din aceeasi oala cu Ruben si nu din cauza lui, ci din cauza mea pentru ca vreau sa stiu ca ce-i al meu e al meu.

Ruben are dreptate cand imi spune ca.. dupa ce am sa fiu la casa mea ce-am sa fac?  Acolo nu prea mai exista ideea de „al meu”.  Nu stiu ce-am sa fac, dar deocamdata vreau sa stiu ca am control deplin asupra lucrurilor mele.

Ma intreb daca ar trebui sa incep sa invat ce-i ala ciorap comun.   Mi-e incomod.

PS: a nu se confunda simtul proprietatii cu posesivitate sau egoism pentru ca sunt lucruri diferite


Gandesti altfel? – Bang un deget!

Inca nu stiu pe cine sa dau vina pentru asta.

Exista genul ala de oameni care totdeauna trebuie sa aiba ceva in plus fata de tine. Adica, daca tu iti cumperi o pereche de sosete, el trebuie ca imediat dupa aia sa-si cumpere 2 perechi, doar asa, sa fie el mai bun decat tine. Si pentru ca nu-i de-ajuns atat, mai vine si la tine sa se laude, ca el are doua si tu doar una. Clar e mai bun decat tine.   Oamenii astia nu recunosc niciodata ca cineva de aceeasi teapa cu ei ar putea face un lucru mai bine decat ei.  Intotdeauna ei au sfaturile cele mai bune, intotdeauna ei au de povestit ceva mai interesant, intotdeauna ei au problemele cele mai grele.  Daca ii spui ca ti-ai rupt piciorul, in mod sigur o sa-ti aduca aminte ca el la gradinita si-a scrintit un deget, dar pe el l-a durut mai tare degetul decat te doare pe tine acum piciorul;  oameni care nu stiu sa asculte; oameni care nu stiu sa priveasca din alt punct de vedere decat al lor. Daca te impinge cel rau sa le spui vreo problema de-a ta, sa fii sigur ca dupa ce te face cu ou si cu otet, ca de ce ai facut asa, de ce nu l-ai intrebat mai repede, etc, iti da o solutie cat se poate de proasta. Incearca sa-i spui ca n-o sa-l asculti, si vorba reclamei – „BANG – un deget”. Lui nu-i trebuie niciodata argument pentru nimic. E de-ajuns ca zice el asa, deci asa e.   Au dezvoltat ca un sistem de aparare un egocentrism, o incapatanare, in nici un caz o ambitie.

As putea spune ca e din cauza parintilor, ca parintii intotdeauna i-a comparat ba cu un coleg de clasa mai bun, ba cu un frate mai mare, ba cu un vecin; parinti care niciodata n-au fost multumiti de el.  Sau simplu, as putea spune ca e din vina lor. Ca asa sunt ei, mai limitati si ca gandesc in halul ala de prost si de egoist.

Probabil e unul din putinele genuri de oameni cu care pur si simplu nu pot socializa cum trebuie, nu pot lucra, nu pot face nimic. N-ai cum face ceva cu un om care nu lasa niciodata nimic de la el, un om care daca cumva gandesti cat de putin diferit, te condamna si e gata sa sara la bataie numai sa iti schimbe punctul de vedere sau sa-ti demonstreze ca n-ai dreptate.  Nu poti pur si simplu, pentru ca daca incerci sa te argumentezi cu el, nu te lasa nici sa deschizi gura. Cel mai trist e faptul ca sunt prea incapatanati sa vada ca au o problema si din cauza asta risca sa nu se schimbe niciodata.

Si acum in mod sigur o sa va ganditi la alte persoane care sunt asa, in nici un caz la voi, asa-i?


Egoism..sau nu?

Egoism.. din nou. Cam asta vezi oriunde te uiti.  Interes. Manipulare. Sunt lucrurile astea care, chiar daca le constientizam sau nu, ne cam conduc intr-o mare masura toate actiunile.  Mi-a ramas in minte ce imi zicea ieri Marius despre prietenie.. Eu sustineam sus si tare ca exista genul ala de prietenie in care interesul meu era in primul rand confortul celuilalt si genul de prietenie care nu ti-o faci sa primesti ceva, ci mai degraba sa oferi.  Marius sustinea faptul ca singurul motiv pentru care exista prieteniile il constituie egoismul. 

Argumentul meu:
Am avut un amic pe care nu-l mai vazusem de ceva vreme. Intamplator l-am vazut prin oras si m-am gandit sa-l sun. L-am sunat, am iesit cu el la o vorba. Mi-a povestit putin din viata lui.  Era cam descurajat, cam la pamant. M-am hotarat sa-l ajut sa iese din starea aia.  Am decis sa ofer.. sa-l ascult, sa incerc sa-i dau un sfat bun. Am plecat de la premisa ca eu ofer, el primeste, eu nu ma aleg cu nimic.  In timp, relatia asta s-a transformat in prietenie si o perioada am fost cei mai buni prieteni.  – Asta e dovada mea ca se poate o prietenie care nu porneste din egoism si nu are la baza interesele si satisfactia proprie.

Argumentul lui Marius:
E drept. Ai incercat sa ajuti omul, fara interes pentru persoana ta.  Nu aici a inceput prietenia voastra. Aici nu erati prieteni. Aici tu erai doctor, el era pacient.  Prietenia dintre voi a inceput in momentul in care si el a inceput sa ofere. L-ai ajutat, a iesit din situatie. A depasit momentul. Nu mai avea nevoie de tine. Ai ramas prieten cu el. De ce? Practic nu mai avea nevoie sa-i oferi din momentul ala. Ai ramas prieten cu el pentru ca el a inceput sa-ti ofere si asta te-a facut sa te atasezi de el.   Prietenia din punctul tau de vedere a inceput in momentul in care ai vazut ca si tu poti primi ceva din relatie. Tine minte ca la inceput ai vrut sa-l ajuti sa iese de acolo si in momentul in care iese din situatie sa-ti vezi de drum.  Nu ti-ai vazut de drum pentru ca ai inceput sa primesti. Daca nu-ti oferea mai erati prieteni? Nu-i egoism?  Poti face actiuni izolate din dragoste si din altruism, insa nu poti avea relatii care sa nu aiba la baza egoismul.

Eu cred ca Marius are dreptate, ca toate relatiile au la baza egoismul.  Eu nu cred ca Marius are dreptate. Nu cred ca toate relatiile au la baza egoismul, ci cred in interesul pentru celalt fara scopuri egoiste.  Nu stiu ce sa cred. Stiu ca si el si eu avem dreptate, insa nu gasesc calea aia de mijloc care sa impace ambele opinii.


DvsEU

3225953506_1d1d54dfd2_b Iar aud si parca tot nu vreau sa cred: toate actiunile omului au la baza egoismul. Cam dur, insa oarecum e justificat. Ma spal pe dinti, ma imbrac bine, dau 50 de bani la crucea rosie pentru saracii din Africa, merg la biserica, raspund la telefon, imi platesc impozitele, ascult problemele oamenilor, imprumut bani, niciodata nu incalc legea, totul, si absolut totul – din EGOISM. Daca nu le fac, tot din egoism nu le fac. Nu-i greu sa gasesti egoismul ca justificare pentru orice. Cred ca daca ar fi legal egoismul, n-ar mai exista „facultatea de la jilava”, si daca ar fi ilegal, intreaga lume ar fi o „facultate”. E simplu – tot ce fac, o fac pentru ca EU sa ma simt bine, pentru ca o viata am, si pe aia trebuie sa o traiesc.

Il stiti pe Leo, nu? fratele meu cel mai mic. Acum are 9 ani, deja e adult, insa, cand era mai mic, m-a rugat sa-i „imprumut” 3 lei ca sa-si cumpere o jucarie. I-am „imprumutat” banii astia, si peste 2 zile cand a trebuit sa ma intorc in Bucuresti, inainte sa plec, a venit la mine cu 20 de bani si mi-a zis „Ionut, uite numai atat am reusit sa strang”, si imi intinde toate economiile lui. De ce zic asta? Pentru ca ma intreb daca egoismul asta sta la baza a caracterului.

Vaduva aia care a dat ultimii doi banuti la templu, apoi, cealalta vaduva din Sarepta care i-a dat ultima portie de mancare lui Ilie, copilasul ala care, dupa cum faceam si eu odata, se apuca sa stranga bani inca din ianuarie ca sa poata da o floare mamei de 8 martie, barbatul ala care a murit inghetat incercand sa scoata o fetita din apa inghetata; sau oare mama aia care si-a acoperit copilul cu trupul ei ca sa nu arda o data cu casa? Zecile de oameni care plang la inmormantarea unui om care fusese paralizat de 10 ani, sau simplul fapt ca raspunzi la telefon, fiind constient ca cele mai multe apeluri sunt pentru a ti se cere ajutorul. Daca o fapta buna o fac din acelasi egoism cu care fac fapta aia rea, de ce numim criminal omul care a ucis din egoismul de a-si salva copilul  pe un alt egoist care incerca sa ii ucida pruncul,  si sfant omul care doneaza 50 din milioanele lui de roni, bisericii, in speranta ca macar de data asta ii va asculta Dumnezeu rugaciunea si vecinul lui care l-a enervat asa tare dimineata isi va rupe gatul pe undeva… nenorocitul – enerveaza sfintii!.

Nu incerc sa justific egoismul, ci incerc sa-l fac constient ca nu va muri de singuratate niciodata, pentru ca eu cred intr-un antonim al egoismului, si ala e dragostea. Leo care refuza cateogoric sa-i cumpar inghetata cu glazura de cacao si cu aroma de capsuni, pentru ca „nu, lasa, ca n-ai bani”, sau fetita aia care-i ofera singura ei ciocolata baiatului ala cu pantalonii murdari si gauriti in genunchi, sau batranelul care nici cand doarme nu mai poate sta drept, se duce la vecinul lui si ii taie lemne pentru ca stie ca vecinul lui e singur si mai bolnav decat el. Nu vreau sa cred ca toate astea sunt facute din egoism, pentru ca nu vreau sa subordonez dragostea egoismului. Isus, multumesc ca nu egoismul a fost fondul crucii!

Ionut Andrisan

poza de Betuel Hreniuc