Tag Archives: dumnezeu

Draft de viata

Din februarie si pana acum lucrurile s-au miscat in multe directii cu o viteza neobisnuita. Am incercat sa tin pasul si, ca orice om, cateodata am reusit, cateodata nu.

La inceputul anului stiam fix ce vreau sa fac anul asta. Speram ca pana in vara sa-mi termin de dat examenele sa scap si de facultatea asta. Am taiat asta de pe lista cand am fost anuntat ca, intentionat sau nu, anul asta n-am fost inmatriculat si va trebui sa ma intorc la toamna pentru a ma reinscrie. Am oftat si am mers inainte. Nimic nerezolvabil. Am pierdut doar timp.

Am deschis excelul pe care il folosesc de vreo 6 ani si mi-am facut planificarea bugetului pana la sfarsitul anului. Am trasat doar niste linii mari, niste targeturi si am anticipat cheltuielile principale. N-am reusit sa-mi pun in cui poftele si bineinteles ca s-a ales praful de planul asta financiar. Partea buna e ca in urmatoarele cateva luni, daca imi vor fi destul de lungi noptile si imi va ajunge cafeaua, cu ceva ajutor de sus, ceva implicare si de aici de jos, as putea sa trag o linie dupa care sa incep sa pun plus, lucru previzionat anterior abia pentru sfarsitul lui 2014.

Pentru anul asta m-am gandit si la cateva lucruri care sa le fac pentru oameni, pentru comunitate, pentru biserica, pentru cei carora le-as putea fi de folos in vreun fel. Spre surprinderea mea, aici a fost cel mai greu. Am fost intampinat de oameni care au inteles altfel lucrurile astea si in loc sa puna umarul, au facut treaba si mai complicata. Motivatia mea n-a fost una bazata pe recompensare sau vreun sentiment de bine, ci una strict legata de oamenii ceilalti carora ar trebui sa li se ofere mai mult – de-asta merg inainte atat cat pot. Ambiguitatea e de prisos.

Elementul surpriza neprevazut a fost mutarea lui Leo la Bucuresti, lucru care m-a obligat sa ma responsabilizez si mai mult si sa-mi concentrez o parte din atentie si timp acolo. Lucrul asta m-a speriat la inceput, insa acum e ca un element al unei realitati prezente dintotdeauna.  Cred ca e o experienta care-i va face bine.

Planurile de viitor sunt simple. Viitorul nu e incert sau confuz. Continui sa incerc a invata din experienta si greseli, nu las esecurile sa ma darame si incerc sa nu las succesurile sa mi se urce la cap. E loc de mult mai bine, insa nu un bine circumstantial sau situational, ci un bine ce tine de a-mi crea un caracter frumos care sa ma faca cel putin suportabil si util celor din jur, punandu-L pe Dumnezeu in centrul unei vieti simple, aproape banale, cu cateva idealuri care sa ma tina antrenat cu convingerea ca viata e mai mult decat munca si televizor.


Nepolar

”La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: „Fugi în munţii voştri, ca o pasăre”? ” Psalmii, 11:1

 Farmacia Non-Stop de la Crângași închide la 00:00. Pentru prima dată absurdul realității are mai mult sens decât cvasi-dimensionalitatea algoritmică a universului. Ora 00:00 ar trebui să fie atemporală.

 E o chestiune de transpunere, însă nu în stilul unui cod binar, ci într-o matematică simplă, rezervată unor formule banale a căror final ar trebui să tindă spre zero. Polaritatea evenimentelor, falsa lege a compensației și rațiunea unui pragmatism absurd, toate adunate trebuie să tindă spre zero. Tirania urgentului obliga rezolvarea elementelor imediat anterioare, însă asta e o matematică greșită, matematică ce dă întotdeauna impresia de dezechilibru, de restanțe necompensate și de imediatizare, omițand ansamblul ei.  

Factorii cheie, parantezele ecuației, decid cât conteaza individualitatea fiecărui element și cât influențează ansamblul. Dacă am fi mai atenți la paranteze, poate am reuși să iertăm mai ușor. Nu totul trebuie să se compenseze. De obicei iertarea e oferită în schimbul cererii ei (asta dacă există umbre de vinovăție în suflet).  E ușor pentru oameni imperfecți să ierte imperfecțiunea. Asta în cvasi-dimensionalitatea algoritmică. În absurdul realității, cu cât ești mai vinovat, cu atât ești mai neiertător. În același absurd lucrează totuși și Dumnezeu care iartă fără să fi experimentat vinovăția.


Era GP

Îmi pun casca în urechea stângă și mă bag la scris. Fenomenul e unul ciudat. Nu se aude nimic în cască, o pun doar pentru senzația aia de intimitate și liniște într-un spațiu plin cu birouri și cu oameni. E doar o senzație, însă o senzație care lasă literele să curgă și cuvintele să apară.

”Pentru cei care cred că oamenii sunt mai mult decât resurse umane”.  

Un singur lucru despre ce a fost: Era VDF – cu mult peste așteptările mele.

Un singur lucru despre ce urmează: Domnu-i bun!


O matematica boiereasca

Câteodată știu doar că trebuie să scriu, așa că deschid pagina de blog, încerc să-mi fac liniște în gânduri și încep. Până să încep, stau câteodata 2, cateodata 20 de minute și meditez la evenimentele recente. Îmi amintesc ori ceva interesant ce-am citit, ori o figură necunoscută rămasă întipărită în minte, ori o întrebare la care nu găsesc răspuns sau pur și simplu o frustrare de care simt că nu pot scăpa decât exteriorizând-o.

M-am gândit mult zilele astea la dreptatea lui Dumnezeu. E o dreptate pe care n-o înțeleg.  A spus Isus la un moment dat o povestioară cum că un boier avea nevoie de niște oameni care să-i lucreze pământul. A găsit câțiva oameni la prima oră a dimineții, pe alții i-a luat la amiază să lucreze și ultima tură de lucrători a venit cu o oră înainte să se termine ziua de lucru. La urmă i-a plătit pe toți la fel. (Matei 20)  Ei bine, felul ăsta de dreptate oarecum, la un nivel teoretic pot să-l înțeleg. Nu înțeleg niște detalii din povestioară aia, detalii care n-au fost spuse , dar pe care le văd în fiecare zi.

Boierul ăsta, în timp ce oamenii lucrau pământul a hotărât să se ducă înapoi în târg unde erau oamenii care au refuzat să lucreze pentru el, ba încă l-au scuipat, au aruncat cu pietre după el și l-au înjurat. A scos din buzunar bani și le-a dat, nu ca recompensă, ci pur și simplu, fără motiv. Unii s-au ales bani sub formă de plată, alții cu ei sub formă de donație. Irelevant atât timp cât efectul a fost același. Și de parcă n-ar fi fost destul, la finalul zilei, cei ce s-au ales cu o ceartă – ghiciți cine-au fost -exact! tot aia care au muncit cel mai mult.

Asta-i dreptatea pe care n-o înțeleg.  Însă, cu toate astea, rămân liniștit că toată povestea asta mai are niște aspecte. Boierul ăsta venea în fiecare zi în târg și făcea același lucru – căuta oameni să lucreze.  Unii îl refuzau, alții îi acceptau oferta și la urmă toți primeau câte ceva. Și tot așa, zi de zi, până când, mulți din oamenii care la început l-au scuipat și l-au înjurat au ajuns să lucreze pentru boier, însă motivul nu mai era moneda aia primită la sfârșitul zilei, ci recunoștința, prietenia și dragostea față de boier.  Au fost și oamenii care au rămas de la început și pâmă la sfârșit profitori, lipitori, cerșetori și puturoși, însă ăia au fost singurii oameni care n-au înțeles că toată povestea asta nu era despre o monedă dată degeaba sau pe niște ore de dat la sapă, ci despre o prietenie cu un mare boier.  Niciodată n-au aflat prietenia asta.

Cândva l-am scuipat și eu și astăzi n-am să mă iau la rost cu el pentru că la sfârșitul zilei primesc aceeași monedă.  Nu-i vorba de sudoarea cântărită în argint, e vorba de prietenie și atât.


Ultima seara la camera 13

Alin m-a lăudat marți.  Mi-a spus că-i place ce vede scris aici.  În loc să mă umflu în pene, am lăsat capul în jos și mi-am amintit de articolele îmbrăcate nu tocmai frumos, vulgare aș spune chiar de acum 1 an, 1 an jumătate.  Aș putea să le șterg oricând, însă am ales să n-o fac. Adevărul e că nu-s întotdeauna băiat cuminte, nu-s întotdeauna cenzurat și nu mă port exemplar. Exact de-asta am ales să păstrez tot ce-am scris, pentru că nu-mi ascund imperfecțiunea sau umanitatea. Ar fi ușor să-mi construiesc o imagine de băiat bun pe blog, să-mi pun în evidență calitățile, să fac apel la bunătatea oamenilor, să mă arăt frustrat de răutatea unor oameni și să o fac eu pe Maica Tereza.  Mi-ar fi ușor să-l includ pe Dumnezeu în toate articolele mele, ca, eventual citind pe-aici nu știu ce domnișoară să rămâmă impresionată de principiile și valorile pe care le promovez.   Pe de altă parte, aș putea la fel de bine să merg la extrema cealaltă și să mă pun în pielea lui Hitler să spun că-s cel mai rău om din universul ăsta. să mă afișez cu o modestie pe care n-o am.  Ar fi o falsitate la fel de mare și mi-aș primi un cartonaș galben de sus pentru simulare. Lucrurile se învârt în jurul unor defecte și ale unor calități, ale unor obiceiuri bune și ale altor obiceiuri proaste. Nu mă pot da nici „balerină neprihănită”, dar nici nu mi-aș spune „unealta Satanei”. Suntem condamnați la umanitate.

E ultima mea seară la camera 13. De mâine mă mut în Dorobanți. Ar trebui să fiu predispus la depresia aia tipică de după mutare, dar sunt bucuros.

Am decis să nu mă mai angajez anul ăsta. Vineri e prima întâlnire oficială pentru noile planuri de afaceri. Am 23 de ani și simt că n-am realizat nimic și nici n-am perspective tare mari. Merg în continuare pe totul sau nimic. Investesc și dacă pierd, o să plătesc rate liniștit pentru banii de investiție următorii 10 ani știind că am încercat și nu m-a dus capul s-o scot la capăt.  Treaba cu cioara începe să scârțâie cam grav, dar nu abandonez. Încă încerc. Îmi place să mă lupt, să-mi pun mintea la contribuție, să caut soluții. Asta fac acum, deci până acum „jobul” îndeplinește 2 din cele 3 condiții: ma face să mă simt împlinit intelectual și social. La partea cu banii e mai nasol deocamdată, însă căutăm soluții și pentru asta.

Astăzi mi-am dat seama că am o familie pe care mă pot baza, am niște prieteni extraordinari și un Dumnezeu fantastic. Mi-am mai dat seama și de ce am burtă. Îmi lipsește o coastă și nu-mi stă stomacul bine fixat acolo. Am găsit forma coastei lipsă și m-am îndrăgostit o să mă îndrăgostesc la momentul potrivit. (abstract)

E ultima seară la camera 13. Camera de mâine are un număr mai bun.


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


De zece ori.. am vrut

Am vrut să scriu despre prieteni.  Câteodata îi am, câteodată nu prea.

Am vrut să scriu despre nivelele sociale.  N-am reușit să definesc nivelul la care sunt eu.

Am vrut să scriu despre ce înseamnă de fapt o realizare.  N-am prea găsit mari realizări în viața mea.

Am vrut să scriu despre cum ar trebui să arate o relație sănătoasă.  Dar cine stă să gândească la rece într-o relație?

Am vrut să scriu despre muzică. Mi-am omorat dreptul ăsta în clasa a 8-a.

Am vrut să scriu despre ce înseamnă să te lupti. N-aș fi putut.  Cele mai multe lupte le-am pierdut.

Am vrut să scriu despre speranță. N-am scris. Aș fi distrus-o.

Am vrut să scriu despre sinceritate.  Cui? Oamenii falși, sunt falși și cu ei înșiși.

Am vrut să scriu despre inimă. Dar am descoperit că în pieptul meu bate un creier.

Am vrut să scriu despre Dumnezeu. Mai bine aș fi trăit despre Dumnezeu.