Tag Archives: dimineata

Claustrofobia

Buna seara. Numele meu este… Nu conteaza.

Dimineata ma trezesc de 3 ori. Prima data la 08:00 – opresc alarma. Apoi la 08:03 – opresc alarma. Apoi la 08:30 cand incep brusc sa alerg prin casa. Niciodata nu-mi gasesc sosetele. La 08:47 ies pe usa si pornesc spre metrou.  Primii 200 de metri ma gandesc daca voi manca. Pot sa-mi iau un sandwich sau niste strudele de la Giorgi. Cand reusesc sa ma hotarasc e deja prea tarziu. Sunt pe peron.

Primul metrou e aglomerat asa ca il astept pe urmatorul. Sunt claustrofob; sau agorafob; sau ambele combinate. Cert e ca nu reactionez bine in spatiile mici si aglomerate. Vine al doilea metrou si asta e mai aglomerat decat cel de dinainte. Trebuie sa ma urc, altfel intarzii. Se apride beculetul rosu, se aude vocea metroului si se inchid usile. Reusesc sa ma prind cu mana de o bucatica din bara de aluminiu de langa usa. Ating din greseala un baiat pe mana. Imi cer scuze sperand sa nu-si imagineze ca am facut-o intentionat. Incerc sa-mi scot cartea din geanta si o deschid unde are semnul. Imi calculez repede in minte cate pagini vreau sa citesc pana la Pipera. Sunt 6 statii. Daca e asa de aglomerat si de la Victoriei n-apuc sa citesc mai mult de 5 pagini.
Citesc titlul capitolului 41. Don Quijote e lung cat o telenovela. In timp ce citesc despre cum se lasa noaptea si Sancho asteapta calul de lemn cu un cui infipt in frunte si Don Quijote incepe sa se plimbe agitat dintr-o parte in alta, metroul franeaza brusc intre Crangasi si Basarab.
N-a mers nici jumatate de statie. Incerc sa ma concentrez in continuare la carte. N-am cum. Se aud oftaturi, fosneli, comentarii. Oamenii incearca sa se repuna in pozitia de echilibru si se creaza o agitatie care imi face inima sa bata din ce in ce mai tare. Imi pun muzica. Un zgomot in plus mai rau face. Imi dau imediat castile jos si las situatia sa fie dramatizata doar muzica sugrumata prin castile celui de langa mine. Imaginatia continua cu un scenariul de groaza. Imi imaginez panica celor din jur in caz ca vine un metrou de pe contra-sens si se izbeste in noi. Ma panichez si eu, insa nu de metroul care va face praf un vagon si jumatate si care va omori vreo 200 de oameni. Ma panichez cand imi imaginez panica celor de langa mine. Respiratia mi se aude mai tare si mai des. Incerc sa ma controlez. Inspir pe gura, expir pe nas. Imi numar fiecare respiratie. Nu functioneaza nici asta. Fixez repede cea mai frumoasa fata din campul vizual si ma asigur ca si ea se uita la mine. Zambesc eroic de parca totul e in regula. Stiu ca pe ea o voi salva a doua. Bineinteles ca prima data e femeia insarcinata care e asezata langa bara de care ma sprijin eu. Si ea e draguta. Sper sa nu pateasca nimic copilasul ei. Dupa ea urmeaza fata careia i-am zambit. Sunt necinstit.
Metroul scoate sunetul ala ciudat de dinainte sa plece. Isi ia avant si dupa trei secunde se opreste brusc. Din nou oftez adanc, imi tin aerul in piept 3 secunde si il expir usor si foarte silentios. Ma uit din nou la ea. Mi-a simtit panica mai ceva decat ar fi facut-o un caine din aeroport. Imi zambeste incurajator, lucru care ma jeneaza, insa in acelasi timp ma linisteste teribil. E ca un pact pe care-l facem fara sa ne vorbim. Ea ma salveaza acum, eu o salvez dupa ce se izbeste metroul celalalt in noi. Acum mi se pare mai cinstit.

Magia se rupe cand metroul pleaca din nou. Ajungem la Victoriei. Ea urca pe scarile normale eu o iau pe alea rulante.

Apare calul cu cuiul infipt in frunte. Ma uit in spate, dar nu se mai vede.


Miercuri dimineata

Aceiaşi călători din fiecare dimineaţă păreau că nici nu mai aud vocea aia cu „Atenţie se închid uşile”. A fost cât se poate de normal să vezi cum doi bărbaţi au alergat cât de repede au putut pe scări, însă uşa s-a inchis brusc în faţa lor.  Au avut reacţia tipică – au expirat zgomotos cu obrajii umflaţi de aer.

O fată stătea cu ochii între-deschişi având frecvent momente în care se lăsa preţ de câteva secunde pradă somnului.  Lângă ea era o femeie. Ţinea buzele puţin strânse şi ochii păreau pierduţi în îngrijorare.  Recunosc, când am văzut privirea aia m-am gândit la ce probleme ar putea avea. Probabil banii; banii puţini. Ţinea pe picioare poşeta pe care o acoperea cu ambele mâini, ca un semn inconştient de protecţie. N-am putut să nu observ crăpături adânci pe marginile palmelor ei.  Era obosită şi părea tristă.  O oboseală mai mult psihică.  Lângă doamna asta era un scaun liber.  Mi-am reîntors privirea către ea şi mi-am dat seama. Nu banii erau problema.  Privirea ei se potrivea aşa bine cu scaunul ăla liber… Era singură.  M-am uitat imediat către degetele ei să caut o verighetă.  Avea una. Mi-am amintit de vechea vorbă cum că singurătatea în doi e mai greu de suportat.  Era îngrijită, însă hainele ei dadeau mai mult a Dragonul Roşu decât a mall. Nici măcar nu se asortau, însă aşa se întâmplă când în loc să-ţi alegi tu hainele, le alege portofelul pentru tine.  Am ştiut asta aproape 20 de ani.  Privind fix la mâinile ei n-am putut să nu observ o mişcare discretă a degetului mic, ceva ca o mică şi discretă spasmă.  M-am uitat la ceas şi era 6:50. În mod sigur mişcarea aia a degetului mic era de la o lipsă de calciu provocată cel mai probabil de cafeaua aia băută pe stomacul gol dimineaţa.  Iar se mişcase.  Cum să nu bei cafea când dupa 12 ore de muncă trebuie să mergi acasă, să te apuci de curaţenie, să te apuci să faci mâncare, să mai pui haine la spălat, să calci, apoi, seara un duş rapid după care iţi dai seama că e deja ora 23:00 şi mai ai la dispoziţie încă 6 ore şi jumătate de somn.  Şi asta de luni şi până sâmbată. Duminica oricum e cumva irelevantă pentru ca e ca un fel de comă socială şi psihică.  E doar ziua aia în care îţi planifici următoarea săptămână. Nu ştiu ce ar fi de planificat din moment ce de ani de zile, traieşti aceeaşi zi.

Fata de lângă ea se trezise puţin agitată. Se întoarse spre ea şi întrebase – ” A trecut unirii?? „. Cu o privire lentă, oarecum deranjată de întrebarea fetei, însă cu o ignoranţă care arăta că are o viaţă completă,  plină de nimic, însă ce nu mai lăsa loc nici unui străin să pătrundă uşor acolo, dăduse din cap pe orizontală şoptind un „nu” răguşit.  Fata se culcă la loc, iar femeia căzu iar in transa aia a îngrijorării şi a dezamăgirii.

E abia miercuri dimineaţa şi trăim într-o lume tristă.


Convorbiri cu IMGB 0104 – 3 pauze

Spatiul ala cu doua motoare de lift nefunctionale, cu multe tablouri pline de sigurante, bancile si peretii afumati parca favorizeaza discutiile astea despre vise, planuri, tehnica, fizica, istorie si orice nu e legat de serviciu.  Atat avem – 3 pauze – una dimineata – de pe la 8:15 – cat sa ne bem ceaiul de dimineata, una de la 12 la 12:30 care o facem in foisor si cealalta la ora 15:30 cand deja miroase a final de program (cel putin pentru unii).

Discutia de dimineata in general e de genul – „ba am un somn.. de nu vad bine” .  E asa, un fel de socializare primara cand folosim multe semne si putine cuvinte.  Ne luam de cravata lui Stefan,  de tricoul lui Leonard, de orele suplimentare ale Andreei, de moaca mea serioasa si incetul cu incetul ne dezmeticim.   In pauza de 12, colectivul se mareste si apar „oamenii muncii”. Aici apar actele de caritate – cand eu de fiecare data primesc un mar de la Andrei, el primeste paine, IT cartofi, Bogdan G carne, Costin ar primi si el cate ceva daca n-ar fi setat pe „racheta” si ar manca si el ceva mai lent.  Stefan are capacitatea sa aduca 5-6 pahare de apa intr-o singura tura.  Dupa ce mancam ne deplasam in foisor unde mai radem unul de cu altul si la 12:30 spargem gaşca.  Fiecare işi vede de treaba, iar pe la ora 15:30 mai dam o tura la etajul 5 si discutam despre tehnica, despre fizica, despre vise, planuri si perspective si diverse filosofii de viata.

Ieri citeam ca romanii muncesc cele mai multe ore din Europa ( numarul mediu de ore lucrate in Romania e mai mare decat maximul legal) si in acelasi timp au cele mai putine zile de concediu odihna oferit de lege (21 de zile conform CCM) si cu toate astea, eficienta lasa de dorit.

Nu scriu articolul asta sa incurajez pauzele neaparat, ci sa descurajez robotizarea:

Trei pauze in cele cel putin opt ore si 15 minute de serviciu nu e mult, insa e benefic din cel putin trei motive:

1.  Eficienta omului e direct proportionala cu nivelul de concentrare, iar omul nu poate sta concentrat 8 ore incontinuu decat daca e nascut in China. E bine sa aerisesti creierul macar o data la 2-3 ore si sa-ti scoti ochii 10 minute din monitor.  Cele 10 minute de pauza nu sunt pierdere de timp, ci castig.

2.  Puterea asta de concentrare e cumva legata si de stres, iar munca fara oprire duce automat la stres, iar stresul nu face decat sa incetineasca viteza de lucru si sa scada calitatea ei.

3.  Pauzele astea favorizeaza comunicarea intre departamente, ceea ce ridica nivelul de colaborare dintre ele lucru care automat simplifica de cele mai multe ori munca.  Lipsa comunicarii e una din problemele principale cu care se confrunta marile corporatii.

Pe langa toate astea, daca cele 8 ore petrecute in fiecare zi la birou sunt intr-o atmosfera tensionata, unde nimeni nu colaboreaza,  daca lucrezi de 5 ani intr-o companie si nu stii despre colegii tai decat numele mic si departamentul unde lucreaza, atunci e cam trist.

PS: Si-acum voi, ca niste cititori români ce sunteti veti intelege de aici ca cel putin jumate din program trebuie sa stai la povesti cu colegii, si munca- ioc si veti da vina pe HR, ca HR-ul a scris pe blog ca e bine sa iei pauza.  Pauze cu bun simt copilasi, cu bun simt.


De ce dimineata?

Eu incerc dimineata. De la 8. Primul lucru pe care-l fac dupa ce citesc ceva e sa-mi verific mailurile si sa apas pe „Add new post”. In general imi ia cam o ora pana sa-mi vina ideea.  Incep sa-mi fac treburile pe la birou, gandindu-ma. Nu-i grea ideea. E greu sa pun ideea in lumina pe care o vreau.  

De ce dimineata? – am mintea limpede, sunt odihnit. Sunt mai logic dimineata. Seara, desi am mai multe idei risc sa scriu manat de instinct, sentimente, starea interioara, sa fiu influentat de starea fizica. Intelectul e ceva mai obosit seara.  Stii, cand esti obosit, lipsit de energie ai tendinta sa scrii mai pesimist. Eu prefer dimineata, chiar daca stau o ora sa-mi pun gandurile in ordine.

De ce dimineata? – pentru ca cei mai multi cititori ma citesc dimineata intre 9 si 11:30.  De ce? E ca ziarul de la cafeaua de dimineata.  E un articol care sa te ajute sa te relaxezi inainte sa te apuci de munca.  E ceva ce sa citesti cand iei o pauza intre sarcini.  Seara oamenii n-au chef sa citeasca. N-au chef sa gandeasca. N-au chef sa spuna o opinie, sa dea un feedback. 

De ce dimineata? – colegii ma citesc. (Salut baieti! – si fete) – de la ei probabil primesc cel mai puternic feedback. In general in pauza de masa de la 12. Pana la 12 trebuie sa scriu daca vreau un feedback sincer pentru articolul respectiv. Ei nu-mi zic „foarte tare”. Ei ma intreaba. „Ce-i cu tine Ionut? N-ai avut inspiratie? Varza azi.”  Ei imi spun ” Da Ionut, azi a fost misto articolul. Ai vazut ce comentariu am lasat?”  – Criticii mei – constructivi.  

De ce dimineata? – am o zi in care sa mai meditez, sa revin asupra a ce am scris. Un articol pentru mine e deschis schimbarii pentru toata ziua.  Foarte des il modific peste o ora, peste 2, peste 5 ore.  Modific exprimarea, modific nuanta, modific concluzia.  Daca l-as scrie seara, ar fi noaptea aia in care as dormi si in care m-as rupe de articol. Seara se inchide articolul. A doua zi e ziua pentru alt articol, alta idee.

Deja mi-am format o oarecare rutina. In fiecare dimineata stiu ca trebuie sa scriu. E un antrenament si o provocare pentru mine. Provocare sa-mi pun gandurile in ordine, sa-mi scot ideile mai importante la inaintare.  Vreau sa incep ziua facand ceva ce imi place.. Si imi place sa scriu.

Nu-i regula ce-am scris eu. Asa sunt eu si asa procedez EU.  Aveti alte variante?

PS: multumesc Gabi pentru ideea de articol.


Ultima zi

silence Parca-i prea liniste.. Politie, ambulanta, pompieri, clanxoane, boxe urland manele, bicamerul ala care in fiecare sambata bate in camin ca sa monteze izolatia, pisicile astea care se inteleg mai rau decat oamenii si scot niste sunete ca din filmele de groaza, copilasul vecinului care ar trebui sa planga la ora asta, cainii din fata blocului, oamenii de pe sala care se cearta dimineata, cosmin care isi face bagajul sa plece acasa, computerul lasat deschis toata noaptea, pasii grei care se aud de fiecare data cand trece cineva pe langa usa mea, sa nu mai zic de usile trantite de curentul prezent oricand la bucatarie, nici macar respiratia mea….. nimic…

E o sambata prea linistita… Azi se implineste o luna de cand am dormit la Voronet, inconjurat doar de dealuri, padure, izvoare sau drumuri montane, in aceeasi liniste infioratoare parca.  Linistea asta imi aduce aminte de razboiul pus pe mute pe care l-am visat aseara..

(Poza preluata de pe www.allposters.com)