Tag Archives: curaj

Ne vedem mâine

Într-o zi, când te priveai de dimineață în oglinda din hol, te-ai oprit un moment pentru că ochii tăi străluceau. Fără nici un motiv, străluceau.  Ei știau ceva ce tu încă nu știai.

Ai plecat la cursuri pe același drum, oprindu-te la același magazin să-ți cumperi aceiași doi covrigi cu susan. Ai trecut pe lăngă o vitrină și te-ai oprit. Ochii încă-ți străluceau pentru că știau ceva ce tu încă nu știai.

Te-ai întors de la școală urcându-te în același autobuz aglomerat alegând, ca de obicei, să stai în picioare. În geamul de la ușa din spate te-ai privit și ochii încă îți străluceau. Dar nici atunci nu ți-ai dat seama.

Te-am așteptat în stația la care trebuia să cobori. Te-aș fi recunoscut oricând după zâmbetul tău imperfect, după șalul tău roșu care-ți acoperea umerii. Te-aș fi recunoscut oricând, însă nu azi.

Ai coborât din autobuz îndreptându-te spre aceeași străduță fără nume dintre casele 71 si 73. Te-am privit cum te-ai îndepărtat și mi-am imaginat a 13-a oară cum te salut, cum îmi zâmbești și pleci.

Apoi, am privit cum a venit el. Același băiat simpatic care te-a luat de mână și te-a condus până departe. Am zâmbit din nou. Te-am salutat a 14-a oară și am plecat.

Ne vedem mâine.

waiting

(sursa foto)

Reclame

Opusul mitomaniei

În general există nesimţirea aia de genul – un nene vomită ambalajul de la covrig exact în mijlocul străzii, sau o tanti (pentru că am ajuns să nu mai cred că media nesimţirii la femei ar fi mai mică decât la bărbaţi) lipeşte o gumă mestecată pe scaunul din staţia de metrou, iar eu mă aşez exact pe ea şi imi stric pantalonii luaţi de pe Asos cu 60 de lire. Asta-i nesimţire de-aia pentru care ar trebui să se facă puşcărie.

Mai este un gen de nesimţire. Unii o numesc sindromul sincerităţii exagerate. E exact opusul mitomaniei. Atitudinea aia din care scoti orice cosmetizare a adevarului, orice exagerare, orice compliment nefondat, orice minciună spusă chiar din politeţe.
Eşti mult mai apreciat dacă spui că ai fost atacat de o haită de câini lupi, când de fapt era doar pechinezul vecinei de la 2 care, când a scheunat răguşit la zece metri, ai luat-o la fugă. De vreo 3 luni, toţi dormim în fiecare noapte maxim 4 ore, de vreo 4 sesiuni toţi avem de învăţat pentru fiecare curs câte 800 de pagini pe de rost, asta dacă vrem să luam 5. Când eram mici toţi eram cei mai obraznici copii şi toţi am bătut pe cel puţin unul mai mare decât noi cu 3 ani, care eventual făcea şi box. Sunt faine toate poveştile astea, numai că în general sunt scenarii de filme, nu de viaţă.
Am început să nu mai dau uimit din cap la fiecare poveste cu Sinbad şi să aştept de la cineva să spună epicul „lasă vrăjeala” pentru că am înţeles că în general poveştile astea trebuie adunate cu zero şi împărţite la 3 ca să fie ceva mai aproape de adevăr. Aştept omul care să fie capabil să-şi exprime dezaprobarea faţă de toate exagerările astea chiar şi faţă de oameni pe care nu-i cunoaşte. Aştept omul care să răspundă la „Îmi pare bine de cunoştinţă” cu un dat din cap, în nici un caz cu „şi mie îmi pare bine”, care la întrebarea – „cum îmi stă părul?” ştie să spună ” ca un balot de paie ude”. Aştept omul care să nu-mi dea like pe facebook dacă zic o tâmpenie numai pentru că îi place de burta mea rotundă. Aştept omul care să ştie să fie sincer şi cu oamenii pe care-i cunoaşte de 3 ani şi cu cei pe care-i cunoaşte de 30 de secunde.

Caut un nesimţit care să înţeleagă că e mai bine să-i întindă o oglindă omului de lângă el decât să-l lase să umble prin societate cu mucii ieşiţi din nas.


Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.


Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…


Dar fericirea?

Nema sangeViata se transmite.. Bucuria se transmite.. Nervii se transmit.. Microbii se transmit.. Tensiunea se transmite.. Stresul se transmite.. Zambetul se  transmite.. Cascatul se transmite.. Lenea se transmite.. Curajul se transmite.. Frica se transmite… etc.. se transmite

Dar fericirea?