Tag Archives: copilarie

Ştiinţă

Am rămas cumva blocat de la articolul trecut.  Mi-e frică de nesiguranţă, însă îmi dau seama că tocmai nesiguranţa asta aduce mobilitate.  În fiecare din anii de şcoală am avut în clasă brânza aia bună pusă în burduf de câine. Şi nu vorbesc despre mine de data asta.
În clasele 1-4 era Cuş, care o alerga pe învăţătoare în toată clasa, iar odată când învăţătoarea a vrut să-l pocnească, el a scos stiloul la înaintare, iar tanti a pocnit stiloul, rupându-şi unghia.
În 5-8 erau mai mulţi – Unul din ei era Ionuţ. Biroul directorului era a doua lui casă.  Nu prea mai aveau nici un efect ameninţările cu exmatriculatul, nici măcar când profa de desen a chemat poliţia, pentru că se zvonea că Ionuţ şi nişte prieteni i-au luat trabantul şi l-au aruncat într-un buncăr de gunoi, tot nu s-a liniştit.
În liceu, Doca, fiind în conflict deschis cu diriga şi ştiind de slăbiciunea ei pentru confiscarea telefoanelor mobile, face rost de un telefon din primele generaţii, cu antenă şi clapetă şi işi pune ceasul să sune în oră. Diriga mulţumită îi spune să aducă telefonul pe catedră, iar Doca ispăşit îi duce animaluţul cu clapeta desfăcută şi antena scoasă. Bineînţeles că n-a încăput în poşeta profei şi a plecat cu el aşa în cancelarie.

Nu pe prostioarele astea vreau să pun accentul. Le-am făcut toţi la vremea lor – unii mai mult, alţii mai puţin. Ce aveau în comun băieţii ăştia trei e că deşi nu învăţau bine, îşi permiteau mai tot timpul să fie simpatici din punctul nostru de vedere, şmecheri din punctul altora, iar când destui se aşteptau să ajungă nişte epave sociale, uite că n-au ajuns. Mulţi şi-au dorit să îi vadă terminaţi, din invidie pentru lipsa lor de stres şi pentru modul în care au tratat şcoala. Au aşteptat să crească, să poată da exemple negative din ei .. că – uite, ce-o să ajungeţi dacă faceţi ca ei – . Oamenii ăia care au aşteptat căderea prietenilor mei au rămas dezamăgiţi. N-au ştiut că în viaţă nu cantitatea de informaţie te ajută, nu cei 20 de metri cubi de cursuri învăţate pe de rost or să te scoată din r*h*t. Aşa-i în viaţă. Unii ştiu să construiască maşini şi merg la muncă pe jos. Alţii nu ştiu nici să le conducă şi de-asta îşi angajează şofer.
Ştiinţa de a învăţa să te descurci nu se predă la şcoală şi poate de-asta-i aşa de importantă.

Reclame

Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.


Nebuniile isi au vremea lor

Priveam la el oarecum trist. Îmi povestea cu atâta entuziasm cum colegul lui de clasa din liceu îi lipise pe fusta directoarei o bucăţică de scotch (nu băutura ba! – banda ).
El fusese cuminte. Doar observa cum îşi puneau alţii fundul la bătaie pentru o clipă de distracţie. Ştiţi, genul ăla de oameni care vad acţiune doar la TV şi care învaţă glumele din cărţi de bancuri, pentru ca viaţa lor a fost atât de liniştită, încât nu-i aproape nimic de povestit. A învăţat bine, a râs la glumele altora, a mai luat şi el câte un 2, că doar nu era nici el perfect, l-a mai prins şi pe el copiind sau fără temă scrisă, însă cam astea erau singurele lui momente de rebeliune şi nebunie şi nici măcar nu erau intenţionate.

M-a sunat într-o zi mama supărată să-mi spună că Leo şi cu Alex, prietenul lui, au intrat în curtea unui vecin şi i-au scos un strat de ceapă, sau ceva de genul. N-au furat nimic, evident, ci doar de dragul distracţiei. N-am râs ca să nu par ca sfidez situaţia, însă pe cât de dezaprobator a trebuit să fiu faţă de comportamentul lui, pe atât parcă m-am bucurat că face nebuniile copilariei în afara unui monitor şi a unei tastaturi. Dacă nu merge acum la furat cules cireşe , dacă nu se caţără acum prin copacii vecinilor şi dacă nu intra acum pe geam în şcoală, daca nu  face câte-o nebunie din când în când, ce-o să-şi amintească el din copilăria lui? Că a trecut War Craftul sau ca a luat un Foarte Bine la citire?  -( Leo, când vei citi asta, să nu înţelegi că sunt de acord cu comportamentul tău!! N-ai voie să scoţi straturile vecinilor, chiar dacă e amuzant!).

Vremea trece şi m-am trezit cu facultatea aproape terminată, cu serviciu, cu nevastă şi copii şi acum cuvântul de bază trebuie să fie responsabilitatea.  Ei bine, privesc în urmă şi nu regret nebuniile pe care le-am făcut ci dimpotriva, mi se par cele mai mari realizări ale acelei perioade.  Nici n-aveţi idee ce satisfacţie am când îi aud pe alţii povestind de prostiile pe care le făceam eu cu Ovidiu şi Ionuţ în şcoala.  Au meritat toate bătăile mâncate, vizitele la direcţiune, preavizele de exmatriculare, nenumărate note de 2, punctele scăzute la purtare şi orice ne-a mai costat atunci.  Am avut copilăria noastră şi acum nu mă hrănesc cu curajul pe care l-au avut alţii cândva.  A fost vremea nebuniilor şi am profitat din plin de ea.


Juvenilitate

Ambitii copilăreşti ale unor persoane care au impresia că lucrurile astea îi vor scoate dintr-un anonimat indus de tipic, creându-le o falsă impresie a unei identităţi separate, a unei diferenţieri sociale pe baza unui obicei artificial şi forţat de o simplă şi singură apreciere venită într-un moment de instabilitate self-imagistică conturând un alter ego mai acceptat şi mai integrat social decât realitatea personală, toate ducând la personificarea ambientală şi negarea adevăratei identităţi, apelând la consimilititudini cu vechiul ego pentru o metamorfozare parţială şi sperat semi-permanentă, încercând o revenire evolutivă asupra originalităţii primare direct proporţională cu nivelul de integrare socială reuşit.

gen:

El e băiatul care îşi lasă unghia de la degetul mic să crească mai mult. Spui că-i o vrajitoare, însă fără unghia aia nu s-ar mai remarca cu absolut nimic.

Şi-a lăsat, mustaţă ondulată. Îi stă total aiurea, dar el e ăla cu mustaţă.

Ea e fata care nu se piaptănă niciodată. Ea are un păr mai special, alergic la pieptene probabil. Dacă s-ar îngriji, atunci n-ar mai fi ea.

etc.

Bleah.. juvenilitate


Cand eram mic..

De dimineata de cand m-am trezit, m-am uitat la chitara ce frumos statea la locul ei si imediat mi-am amintit de unul din visele mele din copilarie: sa-mi fac trupa si sa cant. Ma gandeam atunci la ce bine ar fi fost sa am o orga. In clasa a 5-a am plecat la Bucuresti sa-mi aduc orga. Apoi ma gandeam la ce bine ar fi fost sa stiu si sa cant.  Din clasa a 5-a am inceput lectiile de pian si de flaut. Am avut o formatie a clasei cu colegii.. ne mai intalneam si mai cantam. Din clasa a 9-a trupa s-a rupt pentru ca am plecat de la liceul de arta. Ziceam ca oricum nu eram asa bun la pian cum erau altii. M-am apucat de chitara. Am inceput sa cant. As fi cantat intr-o trupa. Da de unde.. n-ai chitara. Am venit in Bucuresti si mi-am luat si chitara. Acu, ai chitara si n-ai cu cine..  Cand o sa ai cu cine, n-o sa ai timp. Tot timpul o sa apara ceva..

Si uite asa te lasi pagubas de tot ce-ai visat.. Nu?


Starwars vs Ascunsa

Nu pentru ca e un trend si nu pentru ca fiecare blogger veritabil trebuie sa dezbata o anumita serie de teme,  precum o intamplare din scoala, parerea despre clasa politica, articole despre cum sa scrii articole, si asa mai departe.. Ci pentru ca ma preocupa treaba asta. Il stiti pe Leo, da? E fratele al mai mic, din clasa a 3-a. Eu is mai mare ca el cu 12 ani. Ei bine,  e posibil sa-l iau in grija aici la capitala.

Acu, nu-i asta baiul, dar automat m-a dus cu gandul la o copilarie a unui copil care sta la bloc intr-o metropola.. Eu in Suceava stateam in centrul orasului, insa intr-o parte mai retrasa a centrului unde cel mai apropiat vecin era izvorul, apoi imediat dupa izvor era dealul cu paduricea aia unde ne jucam urmariri cand eram mici. Normal ca nu lipseste nici plopul ala mare unde am avut casa in copac si nu lipseste nici gaura aia in deal, mica pestera care am sapat-o cand eram micut.  Putin mai sus e livada unde mergeam si mancam merele cand erau mari cat o corcodusa. Inca se mai aud cainii noaptea cum latra, inca se mai aude cate un cocos dimineata, vara inca mai vezi cate o oaie, cate o vaca la pascut pe acolo, zici ca stai la tara. (Acu toti bucurestenii sa zica in cor : provincia prin definitie e tara! – ha ha).  Mai e si copacul ala care-l foloseam ca turn de control cand ne jucam de-a Stefan cel Mare si turcii. Cand te urci in copacul ala vezi ca din elicopter 2 din cartierele mari din Suceava. Acu se vede si turnul colorat de la mall.  Noaptea se vede ca un Las Vegas cand li-i taiat curentul.  Acolo ne stiu toti vecinii pe o raza de 1 km. Nu doar ca ne stiu, dar ne si raspund la salut fara o greata de-aia de parca ar cere o perfuzie cu helas.  Am avut si joc pe televizor si computer inca de cand eram copil. Cu toate astea alegeam sa ne intalnim toti copiii pe afara sa ne jucam. Aveam trasat cu pacura un teren de fotbal pe strada din fata unde organizam campionatele de fotbal.  Echipa noastra se chema AQUA pentru ca stateam cel mai aproape de izvor.   Pot sa zic ca am avut o copilarie mai plina decat aia cu care se lauda Creanga.  Mi-a permis mediul.

Acum apare contrastul asta evident cu generatia asta de copii care traiesc in virtual de 3 ori mai mult decat in real.  Se trezesc, pornesc televizorul. Isi fac ghiozdanul, isi pun castile in urechi si pleaca la scoala. La scoala se joaca pe telefon toate orele, normal, cu castile in urechi. Cand vin acasa se baga la un Star Wars in retea. Dupa ce se plictisesc mai stau putin pe messenger si pe hi5. Seara se baga la un film. O sa le povesteasca nepotilor cum au trecut GTA-ul si Heroes in copilarie.  

Macar Leo nu-i asa. El inca isi face casa in copac, inca mananca mere verzi din livada, inca se da cu sania, inca se joaca prin padurice si bea apa rece direct din izvor cand e transpirat. Inca vine acasa cu julituri. Filmele si messengerul il cam plictisesc.  Ii plac jocurile pe computer, insa renunta imediat la ele daca e vorba de o bulgareala sau de o ascunsa.        

E o exceptie, asa-i?


Nu-mi place un parfum. L-am visat pe Satana

Inca mi-e frica de tobogane. Am ramas marcat de intamplarea din adolescenta .  Tot timpul cand vad un copil jucandu-se intr-unul, imi intorc privirea de acolo, nu vreau sa vad.

Nu alergie, insa am o repulsie totala fata de un anumit parfum.  Am fost cand eram mai mic la o inmormantare de cosmar.  In aer pluteau aburii parfumului asta. Afara erau 40 de grade. Pe mine ma durea capul. Unii cantau, altii plangeau. Mortul era urat.. Dar urat tare, nu asa.  Am urcat intr-un autbuz pentru a porni spre cimitir. Cred ca eram inghesuiti 200 de oameni acolo. Bocitoare angajate. Au inceput sa racneasca la urechea mea. Am crezut ca lesin. Mirosea a parfum. Am strigat la sofer sa opreasca autobuzul sa ma dau jos. Nu mai suport parfumul ala chiar daca au trecut multi ani de atunci.

L-am visat pe Satana cand eram mic. Era langa mine si tipa la mine.  Imi era frica. Am inchis ochii strans, si m-am trezit speriat din somn.  L-am mai visat o data dupa ceva timp. Nu mi-a mai fost frica de el.  De atunci nu-mi mai e frica de intuneric, de oameni, de cimitire, de nimic.  M-a ajutat sa-mi inving temerile din copilarie visul ala.

Cand eram mic, am trecut pe langa un caine. Am rupt o bucata de paine din plasa ca sa-i dau. M-am aplecat sa i-o dau, el a inceput sa dea din coada, si m-a musca brusc. De atunci nu mai am incredere in cainii care dau din coada.

Chiar ne marcheaza asa mult intamplarile astea banale din copilariei?