Tag Archives: cantec

O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 

Reclame

Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?


Cantece de demult

guitar paintingDaca ar fi sa pui in ordinea valorii toate obiectele care le ai, pe care l-ai pune primul?

Ne-am invatat sa gandim cu portofelele, si deja cand pun intrebarea asta incep calculele.  Numarul 1: telefonul meu smecher – lumea ma suna, sun eu pe altii, stau pe twitter de pe telefon, fac poze, ma joc pe el cand sunt in calatorii, plus ca unul ca asta costa vreo 500 de euro..  stai stai stai… 500 de euro nu-i numarul 1!   laptopul – am dat 1000 de euro pe el, si imi este absolut necesar. Pe langa valoarea lui, ma ajuta sa mai castig si altii bani pe langa. Ziua lucrez pe el, seara bag un film, e foarte important.  Stai, am zis 1000 de euro? Ce vorbesc eu aici? Masina mea costa vreo 8000 de euro. Ce ma fac fara masina? Daca n-ar fi ea, nici pana la bancomat n-as ajunge sa-mi scot banii de pe card. N-as ajunge la serviciu, acasa, as fi ca un om paralizat, si pana la urma, decat paralizat cu bani, mai bine sanatos fara bani. 

Da, asta inseamna sa gandesti cu portofelul.  Pentru mine cel mai valoros obiect nu-l telefonul, nici laptopul, nici metroul (ca masina n-am).  Astea creaza stres, agitatie, nervi.  Si stii la cine apelez sa ma calmez? La Takamine-ul meu. Chitara mea. Cant, si uit. Uit de scoala, uit de serviciu, uit de nervi, de suparari, de probleme, uit de tot… Parca atunci cand incep sa cant se creaza o lume noua in jurul meu. Imi inchid ochii, si pe langa chitara parca incep sa aud cum bat si tobele undeva langa mine, aud bassul, aud un solo de vioara, aud acompaniamentul pianului…toate puse pe o scena fara spectatori..  N-am cum sa nu le aud… Si cant.. cateodata pana adorm…sau, uit..  te caut pierdut – click si play

(poza preluata de pe brucepaine.co.nz)


Anotimpuri

IAD

I

Am vrut sa mor… ‘nautru sau afara

Si am ales… sa stau inchis pe veci

Dar am un suflet ce nu vrea sa moara

Caci s-a blocat ‘nauntru-n gratiile reci


Doar un minut…prea greu se duce timpul

Privesc tanjind la noaptea de afara

E luna care lumineaza campul

E prea lumina ..sufletul nu vrea sa moara


N-aud nimic.. sau … e prea galagie

Afara-i….raset…dar aici.. tacere

Oricum acolo-i muzica.. e armonie

Ceva ce sufletul meu inca cere


Miros aici, nimic nu-i proaspat ca afara

Totul e vechi, toate-s doar amintiri

Afara-i totul nou, nimeni nu vrea sa moara

Aici un suflet zace lang-un cimitir


Pun mana, pipai niste gratii reci

Si-mi amintesc de patul moale de afara

Sunt condamnat la gratii pentru veci

Un suflet care care simte… dar nu vrea sa moara


Nu ma hranesc aici.. e totul prea amar

Mi-e dor de gustul de-afara

Vreau sa ma satur doar… dar totu-i in zadar

Flamand e-un suflet… dar nu vrea sa moara


Inchis pe veci in gratiile reci

Sfarsesc aici, sperand sa ies afara

Sunt condamnat sa stau aici pe veci

Si sufletul meu nu mai vrea sa moara


VIATA

II

Acum am timp sa meditez

La tot ce-am fost si ce-am facut

Cu gratiile vorbesc, si-ncerc sa mai visez

Tot ce eram si ce-am avut


In prima zi eu am tacut

N-am plans, n-am ras, nici n-am cerut nimic

Am vrut sa fiu artist, fara sa fi stiut

Ca mi-am dorit blestem, si-acum, am ce am vrut.


Acum, ferit de lume si de-afara

Incerc sa mai respir, sa mai traiesc putin

Vreau sa traiesc, chiar daca o sa doara

Un suflet viu, de moarte plin


Pustiu aici, nu vad nici un artist

E doar o cusca prinsa-n intuneric

Nu ma mai vad, nu stiu de mai exist

Ma sting incet, in infinitul sferic


E plin de oameni , insa e pustiu

E rai, e viata, sau e iad?

Traiesc oriunde vreau sa fiu

Inchis in universul cenusiu


Nu-i nimeni, si m-am stins incet

Nu mai am trup, doar suflet viu

In liniste-am cantat un menuet

Si am murit, m-am dus spre infinit


Acum, am timp sa meditez

La rai, la tot ce-i infinit

Cu gratiile vorbesc si-ncerc sa mai visez

La ce-as dori, un rai iubit…

Ionut Andrisan