Am citit o povestioara cand eram mai mic. Un basm tipic.
Ea era o fata obisnuita indragostita de un print neobisnuit. Printul, bineinteles ca definea perfectiunea in caracter si frumusete si pe langa toate astea era si cel mai bogat din cati s-au cunoscut vreodata. Ea era o fata draguta, timida insa cu un statut social de om normal. Cu toate astea visa la print. Intr-o zi a venitsa vorbeasca cu ea un baiat normal, dragut, care parea si istet . Ea l-a trimis la plimbare ca de.. dragostea ei era printul, nu un obosit cu parul lins de vaca calare pe-un magar. Ea voia Bemveu. In alta zi vine la ea alt baiat. La fel, baiat cu un statut normal, cu mult bun simt, cu un zambet cuceritor si ii da un buchet mare de flori. Ea arunca florile si il trimite la cules portocale si pe asta, ca de… scapa de calarit magari si da peste cai? Ea voia Bemveu si punct. Si ca sa scurtam povestea, intr-o zi e chemata la palat si stupefiata afla ca printul se deghizase de doua ori in 2 tarani incercand sa o cucereasca pe fata. Atunci, el i-a zis fetei – „Auzi domnisoara – tu zici ca ma iubesti, insa tu iubesti statutul meu, iubesti ca sunt print, iubesti ca am bemveu, iubesti ca stau intr-un castel.. insa te doare la basca de mine. Du-te de spala oale mai departe ca ti-ai ratat sansa. ”
Cam la fel se intampla de multe ori. Intotdeauna avem impresia ca meritam o printesa.. sau un print; si printii si printesele vin intotdeauna calare pe-un bemveu zburator. Niciodata nu ne punem problema ca in spatele calului poate fi un caracter mai valoros decat un bemveu…
Dar de.. n-ai tu ce cauta in spatele calului.