Tag Archives: biserica

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.


Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?


Pentru El cine exista?

Am avut ieri o mica discuţie cu nenea Florin, discuţie în care am prezentat un proiect micuţ care să ajute cumva un proiect mai mare, apoi am continuat printr-o discuţie simplă prin care să aflăm mai multe unul despre celălalt (bine, mai mult el despre mine). Am rămas surprins ca în decursul întâlnirii m-a întrebat de cel putin 3 ori daca am nevoie de ceva, dacă pot fi ajutat cu ceva eu (nu doar proiectul). Am zâmbit de fiecare data spunând că am tot ce îmi trebuie. Mi-am dat seama că era învăţat ca oamenii să vină la el cu probleme, cu solicitări, cu nevoi şi interese. Cum am ieşit de acolo m-am întrebat oare câţi oameni au trecut pragul ala pentru a rosti o simplă apreciere, o simplă mulţumire sau pur şi simplu, doar din dragoste si interes pentru nenea Florin.

Era seara şi mă rugam. Eram cu mintea total în altă parte. Deodată m-am oprit aproape speriat. Îmi dădusem seama că toate propoziţiile pe care le spuneam începeau cu „dă-mi” sau cu „te rog”.
Oare cum s-a simţit Dumnezeu în seara aia?
Am şi uitat că să te rogi nu înseamnă doar să ceri şi să mulţumeşti ci e cu mult mai mult. Există prieteni care sunt gata sa renunţe de multe ori la ei pentru mine. Pentru ei exist eu să-i mai întreb cum se simt. Există oameni cum e nenea Florin care şi-au făcut un reflex din a ajuta. Lui îi mai întindem noi o mână prietenoasa. Insă, există Dumnezeu care şi-a făcut un scop din fericirea noastră şi zi de zi repară ce stricăm noi ca să ne fie tot nouă bine.
Oare cum se simte Dumnezeu acum? Pentru El cine există?


Tata, iarta-i!

Nu m-a impresionat ca a fost destept de ii facea la psihic pe toti care incercau sa-i inchida gura cu intrebari capcana.  Nu m-a impresionat  nici faptul ca vindeca oamenii. Nici macar cand cu 5 paini si 2 pesti a hranit cateva mii de oameni.   Nu m-a impresionat nici ca era nelipsit de la templu.  Nu m-a impresionat nici ca se ruga cu orele. Nu m-a impresionat nici macar cand l-a inviat pe Lazar.  Nu m-a impresionat nici faptul ca a fost gata sa renunte la confort si sa alerge din cetate in cetate sa spuna oamenilor despre o Imparatie.

Tot ce m-a impresionat la el a fost ca, atunci cand avea sufletul zbuciumat, cand unul din prieteni l-a tradat, cand ceilalti in loc sa-l sprijine dormeau, atunci cand  preotii au venit dupa El, cand ucenicii au fugit, atunci cand prietenul lui a spus ca nici nu-l cunoaste,  atunci cand toata omenirea parca era impotriva lui, cand si-a dat seama ca dupa tot binele care l-a facut e nedorit, cand avea toate motivele sa-si foloseasca puterea Lui, cand putea cu un simplu pocnit din degete sa faca toti oamenii sa dispara ca un simplu abur, n-a facut-o.   Atunci cand oamenii l-au scuipat, l-au biciuit, i-au pus coroana de spini, l-au injurat si au facut din hainele lui un pot pentru barbut, El a tacut.   Atunci cand l-au pus pe o cruce langa doi talhari, desi ar fi putut sa se ridice de acolo si sa rupa in bucati pe toti oamenii care  se jucau de-a dumnezeul lui Dumnezeu atunci, a stat acolo si n-a zis nimic.   Cand era pe cruce, cand toti oamenii l-au tradat, de parca nu ar fi fost de-ajuns, insusi Dumnezeu a intors privirea de la El, cu toate astea, n-a spus nimic. Inainte sa moara,  s-a uitat spre oamenii care L-au condamnat, apoi spre Dumnezeu si a rostit un singur lucru ” Tata iarta-i”.

Cum sa iubesti asa mult?


Lucruri pe care nu le inteleg

Probabil ca n-am sa pot intelege niciodata de ce in timp ce imprumutam bani de la FMI, in timp ce mii de oameni raman fara loc de munca, in timp ce crestem impozitele, taxele, scadem salariile,  ne permitem sa „investim” mai bine de 400 de milioane de Euro intr-o catedrala in Bucuresti.

N-am sa inteleg de unde atata spiritualitate intr-un popor care a luat premiul intai la gradul de nesimtire in Europa.

N-am sa inteleg de ce mai vine popa sa sfinteasca peretii, daca eu aud aceleasi racnete in fiecare noapte la vecini.

N-am sa inteleg de ce iti mai pui batic pe cap cand mergi la biserica, daca decolteul tau e pana la buric.

N-am sa inteleg de ce cand tii post, nu te gandesti niciodata la Dumnezeu, ci continui sa injuri, sa te imbeti, sa fii egoist.

N-am sa inteleg de ce devii brusc impotrivitor cand auzi pe unul ca s-a facut „sectar”, cand de fapt tu n-ai nici o treaba cu Dumnezeu sau religia, singurul motiv pentru care te pastrezi „asa cum te-ai nascut” e faptul ca la tine „ai voie” sa faci de toate.

N-am sa inteleg de ce cat traieste bunicul, de ziua lui nu-i dai nici macar un telefon, care costa 10 centi, dar pe inmormantarea lui cheltui 3000 de euro.

Nu pot sa inteleg de ce la nunta mai faci un juramant, in biserica,  in fata unui Dumnezeu in care nici nu crezi.

Nu inteleg cum poti combina mielul de Paste cu whiskey si nu inteleg cum se poate sarbatori Pastele intr-o discoteca.

Insa, inteleg de ce o sa ma injurati pentru articolul asta. Nu-i bai, va spovediti sambata si va iarta popa.


D-ale bisericii

Azi am mai auzit una.  Eu unu detest religia. Ce inteleg eu prin religie?

Se ia una bucata biserica si una bucata popa. Se iau mai multe bucati de credinciosi.. sau creduli, nu stiu cum sa le zic.  Trebuie multe bucati tare. Se duc bucatile in biserica si se aseaza in genunchi. Vine popa si incepe sa-i stropeasca cu apa sfintita (cu argint evident).  Nimic dubios. La un moment dat, toti crestinii aia se pun pe burta jos. Popa incepe sa ii calce in picioare practic, adica sa calce pe ei si sa ii stropeasca in continuare.  Ei se inghesuie acolo sa fie calcati de popa. Cica daca esti calcat in picioare de popa ala atunci ti se indeplineste ce dorinta vrei tu.  Din cate am vazut eu, popii astia in general cam depasesc suta de kile.  Is curios cati din enoriasi vin a doua oara cu dorinta de a rezolva o durere de spate ceva.  Da – asta la vreo 50 de km de Bucuresti.

Se mai ia una bucata biserica si una bucata popa. Biserica o asezam pe un deal si ii facem un zid mare imprejur. Pe popa il punem in biserica. Se ia una bucata credincios – sau credul, cum vreti si se aseaza la poalele dealului. Punem credinciosul in genunchi si ii dam sarcina: urca in genunchi dealul, si inconjoara zidul bisericii de 3 ori in genunchi pe aleea din beton si ti se indeplineste o dorinta.  Nu conteaza ca iti sangereaza genunchii de nu te vezi si ca ai sa mergi schiop doua luni, ideea e sa faci cum iti zice popa ala daca vrei sa ti se indeplineasca dorinta. Asta e la vreo 10 km de Suceava.

Acu, fara intentia de a ofensa vreo traditie, vreun cult, religie, vreun om.. intrebarea mea… de unde au scos prostiile astea de obiceiuri sado-masochiste ca eu am citit de  cateva ori biblia de la cap la coada si n-am gasit nimic care sa semene cu ce se intampla acolo.    Una e sa crezi in Dumnezeu si alta e sa crezi in niste farmece si niste traditii idioate care iti dau tie nu stiu ce impresie ca ai contribuit cu ceva pentru indeplinirea rugaciunii.  Ca e mult mai usor sa lasi un popa sa iti rupa spatele decat sa iti corectezi putin din comportament, si e mult mai usor sa iti rupi genunchii decat sa iti ceri iertare de la cineva caruia stii ca i-ai gresit. Prea mare mandria. Lasa ca mergem la biserica si ne rezolva popa daca ne rupem spatele si ne farmam genunchii daca Dumnezeu nu poate mocca.  HA!

Later update: Imi pare rau de limbajul folosit in articol si imi cer scuze fata de cei care se simt ofensati. Nu sterg articolul pentru ca parerea mea ramane aceeasi vizavi de aceste traditii, si nu cenzurez articolul pentru ca blogul asta ma reprezinta pe mine asa cum sunt, cu defecte cu tot. A lipsit diplomatia din articol si maniera in care am spus lucrurile a fost nepotrivita. Nu-mi ascund imprefectiunea, ci mai degraba incerc sa o corectez.


O bicicleta albastra

prayingEram prin clasa a 9-a.  Imi lipsea ceva ce toata lumea parea sa aiba: o bicicleta. De unde bani? Din alocatie de-abia imi plateam telefonul, vara inca nu venise ca sa muncesc, de la parinti n-am vrut sa cer, pentru ca stiam ca ar fi trebuit un efort considerabil.  Aveam in minte foarte bine schitata bicicleta pe care o vreau: mountain bike  albastru, cu 18 viteze, schimbator de-ala mulat pe coarne pe care-l invarteam de parca as fi accelerat la o motocicleta,  scaun negru, roti cu janta de aluminiu, nelucioasa, frane BUNE, sa imi permit sa merg cu viteza fara riscuri foarte mari.  Daca bani n-aveam, n-aveam de gand sa cer cuiva, n-aveam decat sa ma rog si sa visez.

Crescut in jurul bisericii de mic, m-am invatat sa fiu spiritual, si sa cred in Dumnezeu.  Eram certat cu multe reguli nescrise ale bisericii – de genul purtat costum duminica la program, sa ascult doar melodii cu mesaj religios, etc, insa, nu eram certat cu Dumnezeu, si aveam o mica speranta ca daca ma rog, am o sansa la bicicleta aia.  N-o vazusem decat in reviste. Asa ca, am inceput, in fiecare seara, urcam pe deal si ma rugam pentru bicicleta aia. I-am facut lui Dumnezeu foarte clar, ca ori imi da bicicleta exact cum vreau eu, ori ma lipsesc. Ma mai rugasem eu cand eram si mai mic pentru o bicicleta, si  pentru ca nu i-am zis de care, mi-a dat un pegas antic. Acum, i-am facut clar – ori imi da cum vreau eu, ori ma lipsesc. O luna de zile, seara de seara, inainte sa ma bag in pat, plecam pe deal, si spuneam rugaciunea. Dupa luna asta, nenea Cornel, care are gradina mai sus de noi, vorbeste cu tata, si ii zice ca vrea sa-i facem gardul. Na, stau cu tata vreo saptamana la gardul ala, si la urma, normal plata. Nenea Cornel se intelese cu tata, fara sa stiu, la o bicicleta. Si cand ma cheama tata sa-mi iau banii, imi arata bicicleta. Exact aia albastra, cu schimbatoare exact cum voiam eu, cu piese shimano pe ea, cu jante de aluminiu, nelucioase, cu frane bune, cu 18 viteze.  Nea Cornel o aduse din America, si era prea gras sa se dea pe ea.     

Atunci am inteles: N-am ce vreau, ca mi-i mie lene sa cer o minune.   Dumnezeu nu-i asa zgarcit.

imagine preluata de pe www.scrappyland.com