Tag Archives: biblie

Un loc de liniște

MIZANTRÓP ~i m. –  Persoană cu caracter sumbru, care preferă singurătatea, evitând contactul cu societatea. /<fr. misanthrope

Există o cruce care începe de undeva din adolescență, care privită din afară pare un gen de melancolie sau depresie. De fapt e sentimentul ăla de singurătate, sentimentul când prietenii nu mai sunt de-ajuns, când ciocolata nu-și mai face efectul și rămâi doar tu, cărțile tale și muzica ta. Abia atunci înțelegi că singurătatea nu-i o cruce, ci e singurul loc în care îl descoperi pe Dumnezeu și te găsești pe tine.

Un loc de liniște

O scenă întunecată, prăfuită, cu un pian de concert vechi. Pe pian e așezată o biblie neagră cu coperți din piele, iar lângă ea niște hârtii îngălbenite de timp și un stilou care seamănă cu o pană de gâscoi. Podeaua e ruptă în multe locuri și scârțâie grozav, iar pe cortinele gri se văd păianjeni care și-au făcut casa din ce a fost odata o sală de spectacole. Nu e mare sala. Are cam 1000 de locuri, însă nici un loc nu e ocupat. Sala e complet goală. Singurul loc luminat de niște lumânări subțiri și galbene, ca alea de se cumpără la intrarea în biserică, e bucățica de scenă pe care stă pianul. Ultimul spectacol a fost pe vremea când femeile se boiau excesiv, iar bărbații le întindeau mâna elegant când se urcau în șaretele sau în birjele cu vizitii care nu simțeau nevoia să facă conversație ieftină în speranța unui bacșiș mai mare. De atunci n-a mai fost nimeni aici. Ecoul unei singure respirații trădează o liniște ascunsă de zeci de ani.

Mă aflu acolo pe ascuns. N-ar fi trebuit. Nimeni n-are voie acolo. Clădirea stă să cadă, însă pustietatea și degradarea ei îi fac farmecul. Mă așez frumos pe taburetul din fața pianului și apăs cu frică o clapă a pianului. Continui cu încă una și încă una… Nu știu ce cânt. E o muzică, lină, ușoară, apoi ma revolt și am un acces de mânie pe clapele pianului combinând clapele de jos, agresive, barbare chiar cu disonanțe ale clapelor de sus, grave și stridente. După ce mă descarc, las un moment de liniște și continui lin cu o muzică ce rezolvă tot conflictul ăsta dintre emoție și intelect. La final, sufletul se ridică în picioare și mă aplaudă implorându-mă parcă să rămân acolo și să cânt.  Mă așez pe marginea scenei și privesc în sală mulțumit. Știu că e acolo. Mi-e de-ajuns.

Pentru unii singurătatea e cel mai mare dușman, e un loc al suferinței. Unii au nevoie de zgomotul mașinilor turbate, de forfota din autobuzele îmbâcsite cu oameni sau de un telefon care să vibreze o speranță a oricărei mici umbre de comunicare cu cineva.

Pe mine oamenii mă distrag. Când ies, nu ies pentru mine. Când sun, nu sun pentru mine. Când vorbesc, nu vorbesc pentru mine. Pentru mine există o biblie și un pian. Atât.


Un drum perfect. Un om rau

„Dar tu, Lev Nikoalaevici, propovaduieşti foarte frumos, dar înfăptuieşti, oare, ceea ce propovăduieşti?” Este cea mai firească dintre întrebări şi care îmi este pusă mereu; este rostită cu un aer victorios, ca şi cum ar fi un mod de a-mi închide gura. „Propovăduieşti, dar cum trăieşti?” Şi eu răspund că nu propovăduiesc, că nu sunt capabil, deşi mi-aş dori cu ardoare. Nu pot propovădui decât prin faptele mele, iar faptele mele sunt ticăloase… Şi răspund că sunt vinovat, ticălos şi demn de ocara pentru neputinţa mea de a le înfăptui.

În acelaşi timp, nu pentru a mă justifica, ci pur şi simplu pentru a explica lipsa mea de consecvenţă, spun: ” Uită-te la viaţa mea din prezent şi apoi la viaţa mea din trecut şi vei vedea că încerc să le înfăptuiesc. Este adevărat că nu am îndeplinit nici a mia parte din ele (perceptele creştine) şi mi-e ruşine pentru aceasta, dar nu am reuşit să le îndeplinesc nu fiindca nu am vrut, ci pentru că nu am fost în stare. Învaţă-mă cum să scap de plasa de ispite în care sunt prins, ajută-mă să le împlinesc; chiar şi fără ajutor îmi doresc şi sper să le împlinesc.

„Critică-mă, o fac eu însumi, dar critică-mă pe mine, nu calea pe care o urmez şi pe care o arăt oricui mă întreabă unde cred eu că se află. Dacă ştiu drumul către casă şi merg pe el ameţit de băutură, este mai puţin bun drumul din cauză că mă împleticesc dintr-o parte în alta?! Dacă nu este drumul cel bun, atunci arată-mi altul; dar dacă mă împleticesc şi rătăcesc calea,  trebuie să mă ajuţi, trebuie să mă păstrezi pe adevărata cale, la fel cum sunt şi eu gata să te sprijin. Nu mă îndruma greşit, nu te bucura că m-am rătăcit, nu striga bucuros: <Uită-te la el! Spunea că merge acasă, dar iată-l târându-se prin mocirlă!> Nu te bucura, ci ajută-mă şi sprijină-mă”.

Lev  Tolstoi

Eu.


Un titlu de viata

Ideea de azi e simplă, e veche şi e ştiută de toţi.  Mulţi prieteni mi-au spus că vor să-şi facă blog considerând ca ar putea promova binele cumva prin scris.  Răspunsul meu a fost de fiecare dată acelaşi: Ce-ţi spune viaţa? Ai avea ce scrie?

E uşor să fii idealist, e uşor să scrii despre „defectele de umanitate” , mai greu e când trebuie să te confrunţi cu toate lucrurile astea şi  să te lupţi cu ele.   Erou nu e scriitorul, ci personajul din poveste.  Atât timp cât nu trăiesc ceea ce scriu, valoarea scrierilor e una pur artistică, valoarea mea e exact zero, pentru că nu ştiu dacă din cei 200 de oameni care-mi citesc zilnic articolele se găseşte vreo unul care să se gândească la mine în timp ce citeşte şi mă bucur dacă nu e nici unul. Aici nu eu trebuie să ies in evidenţă.   Cu toate astea, în momentul în care accept că ceea ce scriu, scriu pentru mine în primul rând, că toate sfaturile mi se aplică şi mie şi mai ales dacă mă zbat să trăiesc ceea ce scriu, atunci toată colecţia asta de articole prinde valoare.

Sunt conştient că nu voi schimba lumea scriind, sunt conştient că cei mai mulţi consideră că blogul ăsta e ca o mărturisire a păcatelor mele, nicidecum ceva ce s-ar aplica într-o arie mai largă şi în parte au dreptate.  Nu încerc să impun standarde idealiste celor din jurul meu pentru ca ei să se schimbe, apoi după ce se schimbă ei să mă alătur şi eu spiritului de turmă corectându-mi viaţa, ci mersul e exact invers. Aici incerc să-mi impun mie un standard corect de viaţă pe care să-l respect în primul rând eu, apoi cei din jurul meu să vadă în viaţa mea (nu doar în blogul meu) ceva diferit care să-i motiveze la a fi mai buni.

Vreau să dau valoare scrisului trăind frumos. Vreau ca înainte să scriu, viaţa mea sa spună ceva.


Nunta vs Inmormantare – partea 2

Voi ati fost la inmormantari? Ca eu am fost la o caruta si sincer daca nu esti neam cu mortul, inmormantarile mi se par chiar ok.  Ce se intampla?

Intai intri in biserica sau in capela, unde-i sicriul. Trebuie sa-ti pastrezi seriozitatea pe fata.  Acolo se tine un program. De obicei e un cor care canta, cateodata o fanfara si mai spune cate o poezioara cineva. Mai este partea aia emotionanta cu necrologul care te face sa privesti la mort ca la o fosta persoana vie, nu ca la „un mort”.  Artistic vorbind, programele de biserica de la inmormantari sunt mult superioare celor de la nunti.  Vorbesc din perspectiva neoprotestanta. N-am avut curiozitatea sa particip la o inmormantare intr-o biserica traditionala.

Apoi, nu stiu in ce masura mai este permis de legile statului, dar inca se face coloana in spatele carului mortuar si se merge spre cimitir. Pe drum se canta. Nu-i asta partea mea preferata, mai ales daca afara ploua sau e frig, insa e ok.  E misto sa mergi prin oras sa vezi cum se opreste lumea sa se uite, sa asculte ce canti.  Stiu, suna preistoric, insa mi se pare misto. 

Dupa drumul asta, se face un program ceva mai scurt la cimitir. Canta corul sau fanfara 2-3 cantari, spune un nene 2-3 cuvinte, citeste cateva versete din biblie, apoi cineva din partea familiei vine si spune o multumire si cam asta e.  La urma, de obicei exista o masa unde se mai ciuguleste cate ceva, dar nu tot timpul.  

Ideea e ca sentimentul care-l am cand merg la o nunta e mult prea diferit fata de cel de la o inmormantare. La o nunta de obicei ma simt dator fata de miri chiar daca fac foame 2 saptamani sa pot participa..(fac foame sa economisesc bani, nu sa-mi pregatesc stomacul, sa fie clar! ) ,  tot ma simt dator fata de ei.  Eu sunt antisocial de fel si la nunta ma vad obligat la sociabilitate.. ma vad obligat sa port discutiile alea insuportabile de bun simt, deja incep sa primesc intrebari de-alea inteligente de genul – ionut, la tine la nunta cand venim? -.. Pur si simplu nu-mi place.   La inmormantare nu ma simt dator fata de nimeni, ci din contra simt ca fac ceva pentru familia aia. Simpla prezenta acolo conteaza pentru ei, sa strangi o mana, sa vada familia ca iti pasa. E fain sa vezi oamenii ca sunt incurajati de ceva ce mi-e atat de la indemana.  La inmormantare nu se vorbeste.  E liniste.  Poti sa meditezi, poti sa te gandesti, pentru ca in general si predicile si cantecele au mai mult un rol de fundal. 

Poate ca prefer inmormantarile din cauza ca-s eu mai antisocial si prefer linistea in locul ciripelilor.  Din punct de vedere al programului, in mod sigur prefer inmormantarile.  Din punct de vedere al feelingului, cu exceptia nuntilor prietenilor foarte buni unde sunt in anturajul tovarasilor cei mai buni, prefer inmormantarile. La o inmormantare pot sa ma gandesc la cel putin 10 potentiale articole pentru blog :))

Acu interpretarea voastra la articol:  Ionut prefera sa moara un om decat sa-si ia nevasta  :))

Ba nu baa!