Tag Archives: bani

Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Reclame

Idei de afaceri

Astăzi de dimineață m-am trezit cu o idee foarte bună de afacere. O dau gratis azi pentru că mulți prieteni m-au rugat să-i ajut să înceapă o afacere bună anul ăsta.  Nu știu de ce au venit la mine. Nu-i ca și cum am un mare succes în domeniu.  Sunt și eu ca mulți alții, un biet corporatist, sau, ca să-l citez pe unul din artiștii mei favoriți – „un flautist eșuat cu expresie corporatistă”.

Mă rog, revenind. Plecăm de la ideea că dacă n-avem mult capital la dispoziție, dar avem voință și răbdare:

Ideea 1:   Fabrică de sandwichuri.  În fiecare dimineață dau 6 lei pe un sandwich pentru care n-are cum să se fi cheltuit mai mult de 3 lei.  Ideea mea e următoarea: În fiecare dimineață, în loc să cumpăr un sandwich de 6 lei, voi prepara eu unul care mă va costa doar 3 lei. Asta înseamnă o economie de 3 lei / zi lucrătoare = ~63 lei / lună x 11 luni lucrătoare  = 693 lei / an.  Pentru că nu reinvestim tot profitul, considerăm 193 bani de un weekend în Vamă (da ajung, dar asta e o altă idee de afacere), iar 500 reinvestim. Îi reinvestim într-un curs de educație financiară. Facem cursul și învățăm să economisim și mai mult. Și anul viitor, în loc de 693 de lei, facem economie de 3000 de lei. Și cu 3000 de lei deja putem merge către ideea 2.

Ideea 2:  Magazin de idei de afaceri.  N-am catalog. Taxez la oră. Sau la proiect. Sau, câteodată, nu taxez deloc.

Pentru ideea 1 – aici

Pentru ideea 2 – aici


Banii care îți rămân

În 2009 m-am trezit îmbrăcat cu primii mei pantaloni de stofă (pe care dădusem 300 de lei) (300 de lei !!! – împrumutați, evident ), încălțat cu pantofii mei vechi de 4 ani și cu o cămașă care după scurt timp s-a stins din viață în mașina de spălat,  în Anglia la o conferință a oamenilor de Resurse Umane. Nu eram manager. Nici vorbă. Eram mai degrabă un copil speriat în primul an de facultate, care ieșea din țară pentru prima dată, însoțitor pentru cine-mi era șef la momentul respectiv.

Într-o seară am rămas la cină (da cină, pentru că acolo mâncam de 3 ori pe zi ! ) cu participanții și am asistat la niște discuții care îmi dădeau amețeli. Subiectul principal era: în ce ne investim economiile personale (jumătatea aia de salariu care nu ne trebuie). Am auzit acolo de angajați care investesc în imobiliare, care joacă la bursă, care văd câte 5-6 capitale pe an. Ce mă amețea cel mai mult e că atitudinea din discuții nu era una snoabă, ci una relaxată, de o normalitate care mă buimăcea de tot. Fiecare răspuns al lor era ca un pumn direct în moaca mea de om născut flămând. M-au întrebat și pe mine. Eram deja roșu, transpirat, cu mânicile suflecate, uitându-mă la oamenii care-și tăiau felia de pâine cu furculița și cu cuțitul, mânios pe viață, invidios, simțindu-mă de-a dreptul jefuit de șefi, de stat, de toată lumea. Toate frustrările mele fierbeau ca un vulcan care nu mai putea ține în el.

Mi-am amintit imediat de gândacii cu care împărțeam camera de acasă și de baia comună care avea un celofan în loc de ușă. Nu puteam uita dușul care era mai mult ca o sală de așteptare pentru apa caldă. Când abandonai așteptarea și te hotărai să iei viața în piept, după ce te terminai de spălat cu apă rece, ultima picătură care curgea din furtunul ăla cu capul strâns era apa caldă.  Mi-am amintit de absolut fiecare ultima săptămână de dinainte de salariu, când rămâneam fără miros de bani și trebuia să renunț la covrigul de dimineața și sandwichul de seară, mâncând doar la prânz (pe datorie), de restanțele de 3-4 luni de la cămin, de dulapul de haine – cu cele două tricouri (unul rupt, altul decolorat), o singură pereche de pantaloni (cu două numere mai mare) și o pereche de adidași – sfâșiată de-a dreptul. Mi-am amintit de fluturașul de salariu care zbura și dispărea ca un ninja după ce aruncă niște praf. Îmi și spuneam că mai bine nu l-ar mai printa pe hârtie, ci mi-ar da mie banii de print, să fie salariul mai mare.  Mi-am amintit de patul fără lenjerie, de școala neplătită, de nunta de peste 2 săptămâni, de internetul tăiat, de noua rată, deja restantă, de dinții cariați și datoriile care mă înghițeau încet încet ca o mlaștină.  Eram un administrator oribil. Dar când ai de administrat un salariu care ți-ar ajunge pentru facturi, chirie și o parte din abonamente, rămânand să mănânci, să-ți plătești școala, să te îmbraci și să mai ai și bani de un film (ipotetic vorbind) – din bonurile de masă – trebuie să fii artist. Eu nu-s.

Cine nu cunoaște frustrarea legată de foamea și mizeria anilor petrecuți în cămin a sărit o etapă esențială a vieții de român. Doar că eu lucram, deci aveam poate bugetul cel mai mare din camera aia mizerabilă în care locuiau 4 flămânzi cu vasele nespălate, pentru a păstra măcar mirosul mâncării.

Am răspuns timid, încercat de o stare de nebunie în care râsul se amestecă cu plânsul, dar cu o inspirație nesperată (sic!), că deocamdată investesc în studii.


O lecție învinsă. Aproape

Nichitean a cumpărat un minicas Philips cu cei 15 lei pe care-i primea săptămânal de la părinți și m-a convins pe mine să-i dau 20 pe el pentru că-i de firmă; însă nu neaparat acum, ci când iau alocația, pe 12. Era simplu. La ce bun să mă duc la hală sau unde se vindeau minicasurile de firmă doar pentru a-mi face inimă rea? E 50 de lei unul de-asta. Mi-a zis mie Nichitean. Plus că ăsta al lui era adus de frate-su din America, nu se găsea așa ceva la noi.  Eu eram din categoria celor care se uitau în piață. Acolo erau 10 lei minicasurile, însă erau de-alea de la ruși care se stricau imediat.  Calculul era simplu. 20 de lei dădeam pe minicas și îmi mai rămâneau 4 lei cu care îmi permiteam să cumpăr ultima caseta de la Armonix. Eu eram mulțumit, Nichitean era mulțumit. Urma o lună fără credit, însă era un sacrificiu care merita.

Până la 13 ani aveam impresia că o cola la Mec sau la Sempre costa vreo 50 de lei și daca vreau să ies în oraș o data trebuie să pun deoparte 2 alocații pe puțin. Dacă vreau să iau o fată cu mine, trebuie să am la mine cel puțin 100 de lei, să nu mă fac de rușine – adică vreo 4 alocații.  Să pun deoparte 2 sau 4 alocații însemna că tot atâtea luni de zile să stau fără credit pe telefon; doar că atunci când nu cheltui banii urgent pe ceea ce trebuie să-i dau, fantezia unui ciorap în care banii stau se năruiește imediat. Soarta vine de urgență și spune supărată – N-ai vrut să-ți încarci telefonul cu alocația? Nu-i nimic. Să vezi cum ți se rup pantalonii, cum se sparge mingea unui coleg fix la șutul tău, cum ți se pune pata pe o fată căreia îi cumperi ceva frumos, dar evident că se alege praful de cadoul tău pentru că n-o sa ai niciodata curajul să i-l dai. 

E ca o luptă a echilibrului în care cei săraci trebuie să rămână săraci, iar cei bogați trebuie să rămână bogați.

Prostii.


O matematica boiereasca

Câteodată știu doar că trebuie să scriu, așa că deschid pagina de blog, încerc să-mi fac liniște în gânduri și încep. Până să încep, stau câteodata 2, cateodata 20 de minute și meditez la evenimentele recente. Îmi amintesc ori ceva interesant ce-am citit, ori o figură necunoscută rămasă întipărită în minte, ori o întrebare la care nu găsesc răspuns sau pur și simplu o frustrare de care simt că nu pot scăpa decât exteriorizând-o.

M-am gândit mult zilele astea la dreptatea lui Dumnezeu. E o dreptate pe care n-o înțeleg.  A spus Isus la un moment dat o povestioară cum că un boier avea nevoie de niște oameni care să-i lucreze pământul. A găsit câțiva oameni la prima oră a dimineții, pe alții i-a luat la amiază să lucreze și ultima tură de lucrători a venit cu o oră înainte să se termine ziua de lucru. La urmă i-a plătit pe toți la fel. (Matei 20)  Ei bine, felul ăsta de dreptate oarecum, la un nivel teoretic pot să-l înțeleg. Nu înțeleg niște detalii din povestioară aia, detalii care n-au fost spuse , dar pe care le văd în fiecare zi.

Boierul ăsta, în timp ce oamenii lucrau pământul a hotărât să se ducă înapoi în târg unde erau oamenii care au refuzat să lucreze pentru el, ba încă l-au scuipat, au aruncat cu pietre după el și l-au înjurat. A scos din buzunar bani și le-a dat, nu ca recompensă, ci pur și simplu, fără motiv. Unii s-au ales bani sub formă de plată, alții cu ei sub formă de donație. Irelevant atât timp cât efectul a fost același. Și de parcă n-ar fi fost destul, la finalul zilei, cei ce s-au ales cu o ceartă – ghiciți cine-au fost -exact! tot aia care au muncit cel mai mult.

Asta-i dreptatea pe care n-o înțeleg.  Însă, cu toate astea, rămân liniștit că toată povestea asta mai are niște aspecte. Boierul ăsta venea în fiecare zi în târg și făcea același lucru – căuta oameni să lucreze.  Unii îl refuzau, alții îi acceptau oferta și la urmă toți primeau câte ceva. Și tot așa, zi de zi, până când, mulți din oamenii care la început l-au scuipat și l-au înjurat au ajuns să lucreze pentru boier, însă motivul nu mai era moneda aia primită la sfârșitul zilei, ci recunoștința, prietenia și dragostea față de boier.  Au fost și oamenii care au rămas de la început și pâmă la sfârșit profitori, lipitori, cerșetori și puturoși, însă ăia au fost singurii oameni care n-au înțeles că toată povestea asta nu era despre o monedă dată degeaba sau pe niște ore de dat la sapă, ci despre o prietenie cu un mare boier.  Niciodată n-au aflat prietenia asta.

Cândva l-am scuipat și eu și astăzi n-am să mă iau la rost cu el pentru că la sfârșitul zilei primesc aceeași monedă.  Nu-i vorba de sudoarea cântărită în argint, e vorba de prietenie și atât.


Ultima seara la camera 13

Alin m-a lăudat marți.  Mi-a spus că-i place ce vede scris aici.  În loc să mă umflu în pene, am lăsat capul în jos și mi-am amintit de articolele îmbrăcate nu tocmai frumos, vulgare aș spune chiar de acum 1 an, 1 an jumătate.  Aș putea să le șterg oricând, însă am ales să n-o fac. Adevărul e că nu-s întotdeauna băiat cuminte, nu-s întotdeauna cenzurat și nu mă port exemplar. Exact de-asta am ales să păstrez tot ce-am scris, pentru că nu-mi ascund imperfecțiunea sau umanitatea. Ar fi ușor să-mi construiesc o imagine de băiat bun pe blog, să-mi pun în evidență calitățile, să fac apel la bunătatea oamenilor, să mă arăt frustrat de răutatea unor oameni și să o fac eu pe Maica Tereza.  Mi-ar fi ușor să-l includ pe Dumnezeu în toate articolele mele, ca, eventual citind pe-aici nu știu ce domnișoară să rămâmă impresionată de principiile și valorile pe care le promovez.   Pe de altă parte, aș putea la fel de bine să merg la extrema cealaltă și să mă pun în pielea lui Hitler să spun că-s cel mai rău om din universul ăsta. să mă afișez cu o modestie pe care n-o am.  Ar fi o falsitate la fel de mare și mi-aș primi un cartonaș galben de sus pentru simulare. Lucrurile se învârt în jurul unor defecte și ale unor calități, ale unor obiceiuri bune și ale altor obiceiuri proaste. Nu mă pot da nici „balerină neprihănită”, dar nici nu mi-aș spune „unealta Satanei”. Suntem condamnați la umanitate.

E ultima mea seară la camera 13. De mâine mă mut în Dorobanți. Ar trebui să fiu predispus la depresia aia tipică de după mutare, dar sunt bucuros.

Am decis să nu mă mai angajez anul ăsta. Vineri e prima întâlnire oficială pentru noile planuri de afaceri. Am 23 de ani și simt că n-am realizat nimic și nici n-am perspective tare mari. Merg în continuare pe totul sau nimic. Investesc și dacă pierd, o să plătesc rate liniștit pentru banii de investiție următorii 10 ani știind că am încercat și nu m-a dus capul s-o scot la capăt.  Treaba cu cioara începe să scârțâie cam grav, dar nu abandonez. Încă încerc. Îmi place să mă lupt, să-mi pun mintea la contribuție, să caut soluții. Asta fac acum, deci până acum „jobul” îndeplinește 2 din cele 3 condiții: ma face să mă simt împlinit intelectual și social. La partea cu banii e mai nasol deocamdată, însă căutăm soluții și pentru asta.

Astăzi mi-am dat seama că am o familie pe care mă pot baza, am niște prieteni extraordinari și un Dumnezeu fantastic. Mi-am mai dat seama și de ce am burtă. Îmi lipsește o coastă și nu-mi stă stomacul bine fixat acolo. Am găsit forma coastei lipsă și m-am îndrăgostit o să mă îndrăgostesc la momentul potrivit. (abstract)

E ultima seară la camera 13. Camera de mâine are un număr mai bun.


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!