Tag Archives: articol

Pre-articol

Vă anunț dinainte că ăsta e un articol pregătitor pentru articolul ce va urma. Vreau să mă justific puțin înainte să-mi citiți scrisul, pentru că n-am mai scris până acum într-o manieră serioasă despre asta și am evitat subiectul cât de mult am putut pentru am considerat că n-am dreptul să scriu despre asta și anume:

Ce înseamna să te combini? – sau în termeni de oameni mari – Ce înseamnă să intri într-o relație?

Am o oarecare emoție când scriu despre asta pentru că mi-e puțin frică de consecințele articolului.  E imposibil să nu fie interpretat cu direcție precisă de către voi, prietenii mei, pentru că cei mai mulți dintre voi mi-ați povestit despre iubirile voastre secrete sau publice și despre ce-i dincolo de aparența unui ținut de mână.  Cu toate astea, voi încerca să fiu destul de tranșant, chiar daca voi merge pe niște margini fragile ale unui subiectivism influențat de umanitatea mea, o umanitate care mă obligă să vă înțeleg mai mult decât să pun la îndoială deciziile. Cu toate astea voi incerca sa fiu cat se poate de discret, nu se va pune în nici un moment problema confidențialității. Blogul ăsta e despre realizările voastre și prostiile mele, nu invers.

În al doilea rând, nu mă văd îndeajuns de competent să-mi dau cu părerea aici. N-am nici vârsta și nici experiența necesară.  Nu-i de-ajuns să fi avut o relație frumoasă la un moment dat, nu-i de-ajuns să-mi fi format niște principii oarecum sănătoase, nu-i destulă experiența altora și nu-s destule cărțile cărțile citite. N-am profilul potrivit, n-am principiile formate și nu-s calificat, însă calificarea o capeți când deja e prea târziu să-ți mai folosească ție.

Altă frână e reprezentată de un oarecare conservatorism al meu privit de lumea laică și poate un libertinism cam mare privit din perspectiva zidurilor bisericii. Nu am justificare laică pentru toată disciplina pe care mi-o impun și nici justificare creștină pentru toate lucrurile pe care mi le permit.  Nu-s un exemplu de urmat și dacă-s luat la bani mărunți, la multe din întrebări voi da neștiutor din umeri.

De ce scriu atunci?

Scriu pentru mine. De multe ori sunt confuz. Nu știu ce să cred, nu știu ce să fac și nu știu ce să spun.  Am nevoie să scriu ca 1+1 pot face și 3, am nevoie de celălalt eu care îmi înțelege neînțelegerile dar care, din păcate, n-are pumnul așa puternic ca cel al eului meu confuz și veșnic îndragostit a cărui matematică e derizorie.

Rezultatul e simplu: articolul va fi în cel mai bun caz mediocru pentru că îmi știu limitele, iar voi vă veți folosi de vulnerabilitatea mea arătată aici pentru a v-o ascunde pe a voastra – vă cunosc orgoliile.

Cu toate astea, faptul că îmi fac curaj să scriu despre asta va fi un pas înainte pentru mine.  Doamne-ajută!

Reclame

De zece ori.. am vrut

Am vrut să scriu despre prieteni.  Câteodata îi am, câteodată nu prea.

Am vrut să scriu despre nivelele sociale.  N-am reușit să definesc nivelul la care sunt eu.

Am vrut să scriu despre ce înseamnă de fapt o realizare.  N-am prea găsit mari realizări în viața mea.

Am vrut să scriu despre cum ar trebui să arate o relație sănătoasă.  Dar cine stă să gândească la rece într-o relație?

Am vrut să scriu despre muzică. Mi-am omorat dreptul ăsta în clasa a 8-a.

Am vrut să scriu despre ce înseamnă să te lupti. N-aș fi putut.  Cele mai multe lupte le-am pierdut.

Am vrut să scriu despre speranță. N-am scris. Aș fi distrus-o.

Am vrut să scriu despre sinceritate.  Cui? Oamenii falși, sunt falși și cu ei înșiși.

Am vrut să scriu despre inimă. Dar am descoperit că în pieptul meu bate un creier.

Am vrut să scriu despre Dumnezeu. Mai bine aș fi trăit despre Dumnezeu.


435

La mijlocul şoselei, apoi pe porţiunea aia mică dintre şinele tramvaiului 41, undeva după miezul nopţii, era o concluzie clară.

Experimentul a fost întotdeauna simplu şi, deşi nu eram singurii conştienţi de lucrul ăsta, cei mai mulţi continuau la nesfârşit aproape să-şi spună poveştile de viaţă.
Începeam să-i povestesc. Era o întâmplare din copilărie care ar fi trebuit să se termine cu ridicarea unui trofeu în aer după un meci nebun la care asistase absolut fiecare elev şi profesor al şcolii.  Nici extrem de interesant şi nici plictisitor. Când am ajuns la partea în care cineva a şutat printre 2 adversari, m-am oprit. N-am mai spus dacă mingea a intrat sau nu în plasă. Am lăsat totul în aer.  Celălalt a simţit imediat cele 3 secunde de pauză şi a început – „da, şi eu în clasa a 6-a am jucat finala… ”  Atunci mi-am dat seama că ascultătorul nu ascultase nimic din ce-i spusesem. Interesul lui era nul. Aştepta politicos să termin, ca să poată el începe.

Oamenii nu-s prea interesaţi de ce are celălalt de spus. Fiecare îşi trăieşte povestea proprie şi singurul motiv pentru care ar asculta alte poveşti ar fi pentru ca şi el s-o poată spune pe a lui. Aproape că nu contează dacă celălalt ascultă sau nu. E mai mult o nevoie de exprimare decât o nevoie de a fi ascultat sau înţeles.

Există nişte campioni ai ascultării. Poveştile lor trebuie cerute. Nu vin niciodată din iniţiativă proprie şi poate de-asta-s aşa valoroase. Când îi întrebi ce fac, nu-ţi povestesc cum a decurs fiecare oră din ultimele 3 săptămâni, ci răspund simplu în maxim o propoziţie.

Mi-am dorit să fiu şi eu un campion şi aproape reuşisem. Apoi mi-am făcut blog şi s-au dus de râpă aspiraţiile mele de ascultător.  Ăsta e articolul cu numărul 435 în 2 ani de blog.  Prea mult eu în jurul meu.

Cândva am să mă opresc.


Uman

Îmi spunea cineva zilele trecute că până la un moment am fost unul din „scriitorii” ei favoriţi.  Începuse să-mi urmărească articolele, iar într-o zi s-a gândit să citească ceva şi din urmă.  Atunci a apărut o problema.  Foarte multe din articolele vechi sunt scrise într-o manieră destul de agresivă, mai greu de digerat pentru oamenii cu un simţ estetic literar mai conturat. De când a dat peste câteva articole de genul ăla, a renunţat să mai citească ce scriu.

Pe bune că înţeleg.  Acum un an îmi era foarte uşor să vorbesc despre porcii şi idioţii de bărbaţi şi bineinţeles de lipsa de logică a comportamentului feminin (asta ca să fiu blând), iar acum apar cu rânduri de genul – de ce-s frumoase fetele frumoase? sau viaţa într-un pas simplu.  Nu ştiu dacă s-o numesc evoluţie a limbajului sau un caz fericit de inconsecvenţă.  Ştiu că am fost arogant, rău, impertinent, orgolios, încăpăţânat, ingâmfat, m-am crezut mai deştept decât sunt în realitate, iar aici pe blog s-a văzut doar o urmă a atitudinii mele din real life.  Mi-ar plăcea să pot spune că e gata, că m-am corectat, ce-a fost a fost, acum m-am schimbat…, însă, chiar dacă m-am străduit mai mult decât înainte,  încă sunt arogant, încă sunt impertinent şi rău, încă mă cred prea deştept, iar faptul că recunosc lucrurile astea nu ma absolvă de vină, ci dimpotrivă mă incriminează şi mai mult pentru că încă nu le-am rezolvat.

Şi iar ajung la meditaţia lui Tolstoi văzându-mă neputincios, prins într-o luptă care pare să nu se mai termine. Umanitatea mă absolvă, însă nu spre umanitate vreau să tind.


Statistici- scop sau rezultat?

Intr-o vreme am cazut si in capcana aia in care cei mai multi blogger cad: capcana statisticilor.   Din jumatate in jumtate de ora imi verificam traficul, mai lasam cate un mass pe ym cu articolele, link exchange cu toata lumea, pozitie in zelist, blogrank,  promovare pe polimedia si ftw, status la messenger, twitter, facebook, hi5, zang, peste tot. Nu ca ar fi fost ceva rau, insa pierdeam putin din scopul blogului.

E frumos sa stii ca esti citit, e frumos sa vezi ca primesti feedback si e frumos sa fii pe o pozitie decenta in topuri, insa toate astea ar trebui sa fie niste rezultate complementare nu niste scopuri in sine. Ideea de blog e ca tu sa transmiti un mesaj bun si el sa ajunga la cine trebuie.   Degeaba ajunge lumea la tine pe blog cautand in google „femei cu nasul patrat”. Omul intra, vede ca nu a gasit ce vrea el si in maxim 5 secunde iese de acolo.   Eu nu scriu pentru cei 30 de oameni care-mi intra de pe google, pentru cei 300 care imi intrau de pe polimedia sau cei 10 de pe FTW. Ei sunt simpli spectatori, bineveniti, evident.   Cand scriu, o fac sa-mi transmit mie un mesaj in primul rand, apoi scriu pentru colegii de suferinta de la IMGB, prietenii care-mi urmaresc statusul pe ym, prietenii din online, in general pentru oamenii care citesc constant ceea ce scriu.  Un mesaj catre niste oameni pe care-i cunosc intotdeauna va fi mai clar, mai concis si mai la obiect.  Ma bucur intotdeauna ca oamenii care comenteaza blogul, in mare sunt aceiasi si ma bucur foarte mult de feedbackul primit in mediul offline.

Scopul nu e celebritatea, ci e un mesaj care sa provoace la o schimbare cat de mica, in bine –  in mentalitate, apoi in actiune.  Apreciez mai mult un blog cu 200 de cititori, dar cu articole bune, decat un blog cu 2000 de cititori, dar plin de tampenii.

PS: pentru cei care ati inteles ca descurajez promovarea articolelor, mai cititi o data. Poate prindeti mesajul.


O portie de creier – Topârcenesc

Astazi ar fi o zi ideala pentru un articol roz (via makavelis).   Sa povestesti de pasarele, de ghiocei,  primavara..   Azi parca fiecare a mancat cate o portie din creierul lui Topârceanu si toata lumea e coplesita de bucuria unei renasteri.
De ce din creierul lui Georgica? –  Pentru ca uite cum vedea un om care era candva in toata firea (acu e mort),  primavara:

„După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

(…)

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

(…)

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele! ”

Eu unu i-as fi pus titlul – „Poezie roz” , ca sa fiu in trend. Asta e genul de poezie care in mod normal ar trebui sa aiba o parodie.. Dar sa nu renegam valoarea artistica a poeziei simbol pentru ziua de 1 martie, da?
N-am nimic personal cu omul, ca de.. e  poetul nostru.  Atat doar, ca mi se pare caraghios, imatur, copilaresc, inocent.. Insa, cateodata, merge de citit si o treaba de-asta.
O primavara cat mai buna!

sursa pictura:  idwsj.wordpress.com


Ziua 6 – O concluzie. Un viitor

S-a terminat si cu saptamana viitorului.

Cateva concluzii scurte din postarile de saptamana asta, lucruri care le-am invatat si nu vreau sa le uit.

1. Leo m-a invatat sa fiu optimist si sa nu-mi fac griji. Mi-a adus aminte ca avem dreptul sa visam.

2. Ovidiu, a continuat ideea prin articolul lui. Optimism, fara griji, insa nu un pozitivism exagerat. Nu putem omite faptul ca traim intr-o tara mai speciala. Nu putem nega realitatea din jur.

3.  Marius a mers mai departe pe aceeasi idee, mentionand in articolul lui sa nu ne lasam prinsi in capcana unor opinii formate pe baza vorbelor rele din jur. Realitatea s-ar putea sa nu fie asa crunta.

4. Taktu a venit cu o solutie la care nu m-as fi asteptat. E rau in Romania, insa, daca risti, daca te arunci ai o sansa. Daca nu faci nimic, s-ar putea sa-ti pastrezi siguranta si stabilitatea, dar sa nu realizezi exact nimic.

5. Andrei, in articolul lui destul de controversat, a afisat in spatele ironiilor faptul ca noi ne facem viata. Nu-i nimeni de vina pentru ceea ce devenim, decat noi prin actiunile noastre.

In concluzie, eu cred ca se poate. Se poate un trai decent si in Romania, cu multa munca, putin risc, mai mult ajutor din partea lui Dumnezeu,  ambitie.. E greu dar cred ca se poate.   Multumesc inca o data Leo, Ovidiu, Marius, Taktu si Andrei pentru articole.    Eu personal am invatat lucruri pretioase