Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…

Ovidiuleee.. nu te marita!!

E a doua anul asta.  Ionuţ a fost primul.  Eu i-am spus că după episodul din aprilie n-o să ne mai vedem aşa des şi n-o să mai povestim chiar atât, dar n-a vrut să mă creadă.  Recunosc că l-am văzut dându-şi interesul mai mult decât mine să păstrăm legătura şi să povestim, chiar după evenimentul din aprilie (deci recunosc că n-aveam dreptate când mă luam de el).  S-a petrecut ceva ciudat în mine atunci.  Deşi ştiam că din momentul ăla Ionut se va lasa de nebuniile care ne-au luminat copilăria, m-am bucurat pentru că l-am lăsat in grija celor mai bune mâini.

Acum se repetă povestea şi cu Ovidiu.  Mâine seară pornesc spre Suceava pentru că vreau să-i spun în faţă ce simt vizavi de ceea ce vrea să facă.  A uitat nopţile în care plecam de la el de la serviciu direct la şcoală, a uitat dansurile din jurul focului de la Voroneţ, a uitat de SS, a uitat cand ne cheltuiam alocaţiile pe napolitane economic şi seminte,  a uitat meciurile de rugby, a uitat când a aruncat Vasile cu capacul de la cola în laptopul lui când a murit personajul principal din film,  a uitat când Ionut şi-a promis că nu mai joacă rummy în viaţa lui cu noi că trişăm prea mult, a uitat când căutam să ne cumpărăm transporter 1 şi să-l tunăm… a uitat tot. Ultimele 3-4 revelioane petrecute împreună se pare că n-au făcut decât sa agraveze lucrurile.  Avem răgaz până duminică să-l recuperam. Daca nu reuşim.. se duce şi el.

Ovidiuleee..nu te măritaa!!

LATER UPDATE:  La party-ul de dinainte, Ovidiu ne-a convins prin interogatriul de vreo 3 ore la care l-am supus ca-i buna insuratoarea (pentru el).  Deci Ovidiu a avut binecuvantarea mea si a baietilor.

PS:  Surse apropiate lui Ionut (mai precis, Paula – adică nevasta) m-au convins sa  îmi retrag cuvintele vizavi de Ionut lasându-se de prostiile din copilărie!  Deci Ionut nu s-a lăsat de nimic! :))

Si-a facut Alina blog!

O stiti pe Alina, nu? A avut 2 guest posturi aici –Simfonia iubirii si Miss Lady, articole foarte apreciate de voi.

Alina e o fata ambitioasa cu muult talent. E redactor sef la revista scolii, revista cu care a castigat un premiu national. Pe langa faptul ca e eleva, ea mai e prezentatoare de stiri la TV Radauti, si nu peste mult timp va fi la Pro-TV.  Ii place foarte mult sa citeasca, sa cante, si bineinteles sa scrie.

De ceva vreme o tot bat la cap sa-si fac blog, dar ea, nu, ca Batman, Batman. Nu stiu ce i-a venit, ca azi mi-a facut o supriza. Si-a facut blog!! In sfarsit!..  In blogul ei, Ganduri ascunse a debutat cu articolul Nu e in toate mintile.

Mie imi place cum scrie. Scrie altfel decat mine. Are rabdare sa imbrace  frumos cuvintele, sa le dea alta nuanta, sa faca arta din cuvinte. Asa ca, de azi, adaugati un nou blog la lista voastra de lectura si la articolele unde va lasati comentariile in blogosfera.  Ii gasiti blogul la aici in categoria „citesc” sau mai simplu, direct la http://alinailioi.ro/.

Miss Lady

Mergeam zambind pe coridor, cu zambetul pe fatza si increzatoare. Toata lumea ma privea. Dar, ceva se tranti practic in mine! Zambetul mi-a disparut de pe fata cand am vazut-o. Era ea, fata ce se ascundea in spatele ochelarilor, in spatele acelor haine care ma socau si-mi dadeau dureri de cap. Am privit-o din cap pana in picioare. Da, ea era. Cu papucii ei de fata batrana in picioare, cu o fusta sclipicioasa de la o taraba din bazar si nu in ultimul rand, cu un tricou fake “Puna” pe care il expunea mandra. Stiu, stiu…nu haina il face pe om, dar…dupa haine e judecat uneori chiar gresit, omul. Sa ne intoarcem la ale noastre. Imi zambi, cu dintii ei galbeni si-si duse mana spre par… unghiile ei aveau manichiura frantuzeasca, numai ca in varianta neagra!!!  Parul, incalcit si uleios, statea aruncat pe spate. Am dat sa ma indepartez dar, deodata, neimaginabil m-a cuprins o mila fata de ea. Cand i-am vazut ochii de un verde pur, care imi aduceau aminte de iarba proaspat cosita, nu am rezistat. Am luat-o de brat si i-am spus clar si raspicat “Hai sa facem om din tine”.
Prima impresie pe care ti’o faci despre un om in asta consta. Si nu neaparat in stil, in culori, in moda, cat e important sa fii mereu imbracat ingrijit (nu cu tot felu’ de late atarnand sau maneci sau ate de la blugi), curat, decent. Asta e o regula de minim bun simt, si cei care spun ca nu conteaza, probabil se simt cu musca pe caciula. In sensul asta haina il face pe om.
Pentru inceput, i-am spus :” Draga mea, moda este în acelaşi timp fluture şi omidă. Fii o omidă supusă în lumina zilei şi un fluture bezmetic în întuneric. Nimic nu poate fi mai monoton decât un miriapod şi nimic mai adorabil decât un fluture. Există rochii care se târăsc şi rochii care flutură. Fluturele nu va zbura la cumpărături, aşa cum nici miriapodul nu se va târî alene la bal.”  De ce nu adopta lumea un stil cat mai simplu, cat mai ingrijit? Cu aceasta sigur nu o pot da in bara. Dar numai mintile stralucite isi pot permite stilul simplu.
I-am spalat parul si  i l-am aranjat simplu, in bucle lejere. Am aruncat papucii urati de fata batrana si i-am pus in picioare o pereche de sandalute finute. A imbracat o rochita vaporoasa alba si si-a curatat manichiura. Era total alta. Era cea mai draguta fata din cate am vazut!
Am mers inapoi pe coridorul scolii si de data aceasta ea era in centrul atentiei. Toti erau socati. Unde a disparut fata care se imbraca cu tot felul de sclipici?
Se opri, se uita in ochii mei, imi zambi, de aceasta data cu cel mai frumos zambet posibil si intinse mana ei curate spre mine si-mi spuse “Multumesc ca mi-ai aratat ce inseamna sa fii om! Ca mi-ai aratat ce inseamna cu adevarat sa fiu o lady!”

Scris de Alina Ilioi

Simfonia iubirii

Luminile stralucesc si o pala de vant caldut isi facu loc printre noi, odata cu ea.Toate privirile se intorc spre usa.Atunci,in fata mea aparu cel mai fin picior,imbracat in pantofi Prada.Ochii imi urca spre corpul perfect si spre rochia rosie, parca imbratisand formele ei perfecte in cel mai armonios mod.Nerabdator, urc mai sus cu privirea.Doream sa vad cine e aceasta misterioasa fata.Raman incremenit.Parul lung si ondulat, de culoarea abanosului i se revarsa peste umerii perfect sculptati.Parca sunt valurile marii, rapindu-mi linistea.Ochii albastrii, glaciali sclipesc ca doua stele pe cerul senin.Buzele pline si voluptoase ma duc cu gandul la ciresele ispititoare.
Toti se feresc din fata ei.Ea paseste incet, mandra si cu privirea ridicata.Cu fiecare pas pe care il face, parca imi paseste pe inima,apasand cat mai insistent.Ajunge in dreptul meu si parfumul ei dulce imi patrunde in nari, ametindu-ma.Privirea ei se indreapta spre mine si doar atat.Am pierdut notiunea timpului, in sala am ramas doar eu si ea.Eu, pierdut si ametit de frumusetea ei.Ea, mandra si constienta de vraja pe care o produce.
Dar ce folos ca…eu sunt doar un biet muritor, iar ea…este intreg Universul.
Ma trezeste din visare melodia care se aude in fundal, un vals.Timpul devine din nou dinamic, iar eu fac tot efortul  sa ma concentrez sa fiu uman.In sala balului lumea incepe sa se danseze, asadar eu ma retrag intr-un colt intunecat de unde pot observa lumea.Cu privirea infrigurata si flamanda dupa ea, o caut.Sta cu un pahar de sampanie in mana si se uita inexpresiv la toti.Sunt gelos pe acel pahar!Traversez sala printre toti acesti dansatori fericiti care si-au gasit locul in viata si indraznesc sa ma indrept spre ea.Apropiindu-ma, simt din nou acel parfum dezmierdandu-mi simturile si ducandu-ma intr-o stare euforica.Cu vocea gatuita de emotie, o invit la dans.Ma masoara cu privirea ei rece ca de gheata, si cu un zambet fortat, accepta.Atingandu-i mana ma infior.Simt cum intreg corpul imi este ca si electrocutat.Daca o simpla atingere de mana ma poate tulbura, oare cum ar fi sa o sarut?As muri dupa aceea?Stiu ca as muri fericit,in orice caz.
Ea observa tresarirea mea si zambeste ironic.Este constienta de emotiile pe care mi le trezeste.Simt ca nu mai am aer, ca ma sufoc.Cu ultimele puteri o conduc spre terasa sa luam putin aer.Inspir adanc si ii marturisesc ca sunt indragostit de ea, ca as vrea sa o fac cea mai fericita fiinta…ca as vrea sa o fac a mea si ea sa fie ingerul meu.
Imi arunca o privire patrunzatoare,  de parca ar trimite spre mine fulgere, si spune cu vocea cea mai melodica din lume ca ea nu se poate indragosti.Ca ea este si va ramane un chip frumos cu un suflet de gheata.Un suflet insensibil captiv in corpul unei zeite.Ma intorc cu spatele pentru o clipa ca sa imi revin si, uitandu-ma din nou spre ea…a disparut.Disperat, observ pe jos esarfa ei cazuta.O ridic si inspir in nari mirosul ei.Aceasta este tot ce mi-a mai ramas.Doar atat.Timpul a inghetat o data cu plecarea ei si tot ce se poate vedea acum e un barbat pe terasa,cu privirea pierduta indreptata in zare si cu o esarfa rosie tinuta strans in maini.Doar atat.

Scris de Alina Ilioi