Tag Archives: ajutor

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.


Cuvinte amestecate – despre probleme

Au fost oameni la un moment dat care mi-au acordat multă încredere. Sau poate au fost doar de treabă şi n-au vrut să-mi taie aripile de entuziasm.  Au fost oameni care m-au privit cu mult scepticism şi mi-au pus beţe în roate mai tot timpul. Mulţi nu m-au suportat din cauza modului direct de a spune lucrurile. Alţii au acceptat lipsa mea de diplomaţie pentru că s-ar fi compensat cu altele. Am fost întotdeauna înconjurat de oameni şi până nu tare demult chiar credeam în prietenia de nivel zero în care încrederea era practic orbească.

Oamenii n-au capacitatea de a se schimba pe ei şi de-asta se mulţumesc cu a-i schimba pe alţii. Fiecare ştie cum ar trebui să rezolve celălalt o problemă, fiecare ştie unde greşeşte celălalt şi întotdeauna va fi cineva care să te privească în ochi şi să-ţi spună plin de sinceritate şi cu o mimica tragic de tipică: Eşti praf.  E uşor să ai impresia că ajuţi pe cineva doar ascultându-l, când de fapt problemele altora sunt ca o alimentare a impresiei de superioritate pe care o ai faţă de ceilalţi.  Adevărul e că ascultarea nu rezolvă decât pe moment o mică parte din starea pe care o produce o problemă.  Problema rămâne acolo şi starea aia de om tăcut va reveni. E uşor să dai soluţii la problemele altora, crezând că astfel ai rezolvat tu jumătate din problema lui. Cei mai mulţi din noi avem soluţii clare la problemele noastre, însă nu ne găsim avântul pentru a le pune în practică. Pe de o parte aproape că îţi vine să păstrezi anumite probleme, pentru că ştii că ălora le poţi face faţă. Nu vrei să le rezolvi de teamă că vor apărea altele şi mai mari cu care n-ai să te poţi confrunta.

Sunt momente când te simţi diferit, simţi că ceva nu e în ordine, e altfel decât ai fost învăţat să fie. În momentul ăla realizezi că viaţa ta arată frumos şi că lucrul care te incomodează este noul. E senzaţia aia de fericire, o fericire pe care n-ai mai întâlnit-o şi de care ţi-e frică.  E o fericire care mai apare din când în când, însă de obicei, până o conştientizezi se cam pierde şi iar apar lucrurile cu care să te lupţi. Şi o iei de la capăt.

Iar vin prietenii cu soluţii şi constatări, iar vin oamenii cu disponibilitatea de a te asculta şi iar te depărtezi de ei fiind conştient că trebuie să te lupţi singur pentru că vrei să fii puternic şi puternic nu înseamnă să rezolvi problemele altora ci să fii în stare să te priveşti în oglindă şi să te confrunţi cu ale tale în primul rând.

Exista două feluri de ajutor. Primul fel e genul de ajutor în care nu te limitezi la a asculta, ci după ce asculţi problema omului treci la fapte concrete în a-l ajuta şi faci din problema lui, problema ta. Genul ăsta de ajutor e în general în situaţii excepţionale. Al doilea fel de ajutor, pe care eu îl cer de mai multe ori: să laşi omul să-şi rezolve singur situaţiile. Aşa îl ajuţi să devină puternic, pur şi simplu lăsândul în pace. E greu să laşi oamenii să-şi rezolve singuri problemele. Ascultarea singură nu rezolvă mai nimic şi e rezervată oamenilor care sunt gata să facă mult mai mult de atât.

Adevărul e că-i  greu să ţii capul sus când ai un rucsac mai greu decât tine, însă dacă n-o faci, atunci eşti slab, aşa cum e restul lumii. Lupta nu se termină niciodată şi viaţa e un fel de fluctuaţie de fericiri temporare amestecate cu probleme nerezolvate, toate cu participaţia unor oameni care contează; simpla existenţă a unor oameni diminuează din gravitatea problemelor şi augumentează momentele de fericire. Nu e nevoie de mai mult.


O bere la o poarta nevopsita

În concediul meu din vară am ales să merg împreună cu trupa de la Xtension 3 zile la muncă într-un sat afectat de inundaţii.   Când am intrat în sat, a fost exact cum nu mă aşteptam.  Erau case aproape dărâmate, copaci căzuţi,  practic era un sat în paragină.  Mă aşteptam sa vad activitate, oameni muncind la casele lor, dinamism, însa ne-am trezit într-un sat cu nişte oameni care-şi imaginau altfel viaţa.  Am mers la tanti careia trebuia să-i scoatem noroiul din casă, să facem ceva curaţenie şi să-i facem un gard nou.  Tanti era o doamnă trecută de 70 de ani, abia mai vorbea, deci era de înţeles că nu se poate ajuta singură.   Cât mă uitam de-a lungul drumului, lumea era ieşită la porţi la socializare.  Ţigara era ţigara, berea era bere, bârfa era bârfa, munca… nu era.  Era un contrast ciudat.  Ei, cu cizme de cauciuc (fără floricele pe ele, cum se poartă acum), cu salopete şi haine specifice mediului rural se uitau la noi. Îmbrăcămintea noastră dadea mai mult a casual; nu prea se potriveau converşii mei cu hârleţul cu care săpam, sau manichiura lui Sohpie cu bidineaua, însă ne dădeam silinţa cât puteam.  Nu-mi convenea când mai veneau nenii de prin sat să ne facă poze cu telefoanele, însă am acceptat că românul n-are întotdeauna chef de muncă şi asta e.   La plecare am aflat un lucru care mai bine nu-l auzeam. Tanti careia i-am făcut noi gardul era mama lui nenea de peste drum care a stat toată ziua la poartă admirând ceata de orăşeni care muncea la el în sat. Toată ziua n-a dat un cui la mână.  I se părea normal să fie ajutat, în nici un caz să ajute.

E doar un caz puţin mai evident poate.  Când în loc de sânge îţi curge lene prin vene e normal să stai la poartă cu berea în mână o zi întreagă chiar dacă gardul ţi-e nevopsit.  Când n-ai chef de muncă întotdeauna e responsabil statul pentru că nu-ţi gaseşti serviciu, întotdeauna e responsabilitatea altuia să-ţi facă treaba pentru că tu ai muncit destul, evident.  Există anumite concepţii faţă de care am un dispreţ de nedescris, concepţii de genul – „Eu fac şcoală să le dau altora de muncă, nu să muncesc eu. Munca e pentru prostime. Eu am facultate. ”  „Decât să muncesc pe 8 milioane mai bine stau acasă”, „Nu sunt destul de motivat să muncesc”, „E prea grea munca asta pentru mine”.

N-am un final pozitiv pentru articol şi n-am o soluţie la lene pentru că probabil daca se găseşte vreun puturos care să-mi citească articolul ori nu va recunoaşte că-i leneş, ca de.. lui dacă i s-ar inunda casa, atunci ar munci ca un adevarat gospodar, n-ar face niciodata ca nenii aia din sat, ca doar lenea se vede doar în situaţii extreme.  Niciodată nu spune nimic despre tine faptul că în casă îşi fac cuib şi şobolanii de acum, niciodata nu spune nimic despre tine faptul ca dormi 10 ore noaptea şi înca 3 la amiaza, niciodata nu înseamna nimic faptul că după ce mănânci laşi 4-5 zile vasele nespalate, absolut niciodata! Astea-s lucruri pentru care întotdeauna exista explicaţii şi motive.  Oamenii puturoşi sunt ăia de-şi desfac o bere la o poartă nevopsită.


Pentru El cine exista?

Am avut ieri o mica discuţie cu nenea Florin, discuţie în care am prezentat un proiect micuţ care să ajute cumva un proiect mai mare, apoi am continuat printr-o discuţie simplă prin care să aflăm mai multe unul despre celălalt (bine, mai mult el despre mine). Am rămas surprins ca în decursul întâlnirii m-a întrebat de cel putin 3 ori daca am nevoie de ceva, dacă pot fi ajutat cu ceva eu (nu doar proiectul). Am zâmbit de fiecare data spunând că am tot ce îmi trebuie. Mi-am dat seama că era învăţat ca oamenii să vină la el cu probleme, cu solicitări, cu nevoi şi interese. Cum am ieşit de acolo m-am întrebat oare câţi oameni au trecut pragul ala pentru a rosti o simplă apreciere, o simplă mulţumire sau pur şi simplu, doar din dragoste si interes pentru nenea Florin.

Era seara şi mă rugam. Eram cu mintea total în altă parte. Deodată m-am oprit aproape speriat. Îmi dădusem seama că toate propoziţiile pe care le spuneam începeau cu „dă-mi” sau cu „te rog”.
Oare cum s-a simţit Dumnezeu în seara aia?
Am şi uitat că să te rogi nu înseamnă doar să ceri şi să mulţumeşti ci e cu mult mai mult. Există prieteni care sunt gata sa renunţe de multe ori la ei pentru mine. Pentru ei exist eu să-i mai întreb cum se simt. Există oameni cum e nenea Florin care şi-au făcut un reflex din a ajuta. Lui îi mai întindem noi o mână prietenoasa. Insă, există Dumnezeu care şi-a făcut un scop din fericirea noastră şi zi de zi repară ce stricăm noi ca să ne fie tot nouă bine.
Oare cum se simte Dumnezeu acum? Pentru El cine există?


Proba 1

Am incercat sa urmez exemplul lui Teo si mi-am reprogramat toti banii astfel incat 10% din toate veniturile sa-i pot da mai departe altora care au mai mare nevoie. Nu stiu daca sa ma mir sau nu, dar in urma refacerii bilantului am constatat ca pur si simplu cei 10% daruiti nu-mi strica cu nimic planul de pana acum, ba din contra. Am descoperit calcule gresite, bani neprogramati.. pur si simplu parca mi s-au inmultit banii.. Imi permit sa dau cei 10% si la finalul bilantului, in iunie 2011 raman cu mai multi bani decat ramaneam inaintea programarii celor 10%.

Nu face sens, insa nici nu trebuie! Se pare ca Teo a avut dreptate.

It’s amazing!


Prietenul ala rau

Hai sa vedem cum arata:

Il cunosteam de multa vreme, numai ca prietenia noastra era putin ciudata.
Era luni si ramasese fara bani. Ma suna sa-i imprumut 50 de lei. Cand l-am vazut asa abatut am zis sa-i dau 100. N-am mai vazut banii inapoi.
Era marti si se imbolnavise.  Ma suna pentru ca eu cunosteam pe doctorul ala.  Am trimis doctorul acasa. I-a dat tratament si s-a facut bine.
Era miercuri.  Ma suna ca i s-a spart teava de scurgere de la bucatarie.  M-am dus la el si i-am reparat-o.  Ar fi putut s-o faca si el, dar am ales sa-l ajut totusi.
Era joi. Un prieten il dezamagise. L-am scos in oras si am discutat cu el.   Si-a mai revenit.  Am discutat doar despre el.
Era vineri.  Pierduse autobuzul.  M-a sunat sa merg sa-l iau cu masina si sa-l duc la serviciu.  M-am dus pentru ca era prietenul meu.
Era sambata.  Mi-a dat mesaj sa-i trimit 3 euro pe telefon ca trebuie sa sune pe cineva si nu mai are centi.  I-am trimis, normal; si nu 3 euro, ci i-am trimis 5. In continuare imi dadea beep cand voia sa vorbeasca cu mine.
Se facuse Duminca.  L-am sunat pentru ca voiam sa ma intalnescu cu el.  Mi-a zis la telefon ca e cam obosit.  Am zis, ok atunci ne vedem mai pe seara. Seara cand l-am sunat din nou a spus ca a inceput serialul lui preferat la TV si nu ne putem vedea.

De fiecare data cand il ajutasem,  n-am primit niciodata nici macar un multumesc in schimb. I se parea normal ca eu sa-l ajut din moment ce ma rugase.

Merita sa pastrez asa un prieten?

…………………………………………………………………………………….

PS:  De fapt, rolurile sunt putin invers.
Prietenul asta rau sunt eu…   El…  e Dumnezeu..


Era 1 mai.. Un spectator sadic

Era 1 mai.

Unii erau plecati la mare, altii la munte, unii erau plecati la o iarba verde, iar unii au ales sa ramana intr-un oras de multe ori mai linistit decat intr-o zi normala.

Era 1 mai.  Eu, Cornel si Dani ne plimbam.  Am ajuns pe la Romana si am zis de acolo sa o luam pe Dorobanti putin, ca de.. e o zona faina de o plimbare.  Nu mai stiu ce povesteam, dar la un moment dat Dani ne atrage atentia asupra unui tip cu un ghiozdan mare in spate, o geanta de laptop intr-o mana si o folie cu pastile in cealalta mana. Tremura tot.   Am decis sa mergem la el sa vedem daca-l putem ajuta cu ceva, sa chemam o salvare, sau nu stiu. Era un tip din provincie venit cu treaba aici, iar Bucurestiul, ca un oras ospitalier a avut grija sa-l lase fara borseta unde isi tinea banii.  Nu mancase de 3 zile. A fost la spital, i-au bagat o perfuzie in vena si l-au trimis acasa.  Cand ma uitam la el cum ii tremura vocea cand povestea, cum tremura el tot, ma luau fiorii. Nu puteam sa cred ca se poate intampla ca un om sa stea 3 zile fara mancare intr-un oras ca asta.  L-am ajutat sa-si dea rucsacul jos din spate si sa se aseze pe o treapta acolo. Am plecat cu baietii la primul magazin, am cumparat ceva de mancare si o sticla de apa si ne-am intors la el.  Cand i-am intins sandwichul nici n-avea curaj sa ne priveasca in ochi. Tot repeta intruna ca ii e rusine, ca nu poate accepta.  Dupa ce l-am convins,  a inceput sa manance cu o pofta de n-am vazut nici in filmele cu africani asa.  Ne-am golit toti 3 buzunarele sa ii dam ceva bani sa aiba cu ce ajunge inapoi acasa apoi ne-am continuat drumul.

N-am vrut sa scriu despre asta pentru ca nu vreau sa par un fel de Gigi Becali fara Maybach care dupa ce scoate 1 leu din portofel face conferinta de presa.  Am scris despre lucrul asta pentru ca in prima faza si noi am ezitat sa-l ajutam. Era mult mai comod si mai ieftin sa ne vedem de drum.

Inca avem in noi din mentalitatea asta de spectator sadic,  care atunci cand omul moare langa el, ii face poza, o pune pe blog si injura conducerea statului ca nu face nimic pentru oameni ca astia, in loc sa dea o mana de ajutor.

Noi ne-am continuat drumul pe langa reprezentanta Maseratti si pe langa terasele din Dorobanti.
Era 1 mai. Ma simteam mizerabil si vinovat pentru ca traiesc prea bine;  pentru ca ma simt dator sa ajut doar de Craciun.   Incerc sa schimb asta.