Tag Archives: afacere

Idei de afaceri

Astăzi de dimineață m-am trezit cu o idee foarte bună de afacere. O dau gratis azi pentru că mulți prieteni m-au rugat să-i ajut să înceapă o afacere bună anul ăsta.  Nu știu de ce au venit la mine. Nu-i ca și cum am un mare succes în domeniu.  Sunt și eu ca mulți alții, un biet corporatist, sau, ca să-l citez pe unul din artiștii mei favoriți – „un flautist eșuat cu expresie corporatistă”.

Mă rog, revenind. Plecăm de la ideea că dacă n-avem mult capital la dispoziție, dar avem voință și răbdare:

Ideea 1:   Fabrică de sandwichuri.  În fiecare dimineață dau 6 lei pe un sandwich pentru care n-are cum să se fi cheltuit mai mult de 3 lei.  Ideea mea e următoarea: În fiecare dimineață, în loc să cumpăr un sandwich de 6 lei, voi prepara eu unul care mă va costa doar 3 lei. Asta înseamnă o economie de 3 lei / zi lucrătoare = ~63 lei / lună x 11 luni lucrătoare  = 693 lei / an.  Pentru că nu reinvestim tot profitul, considerăm 193 bani de un weekend în Vamă (da ajung, dar asta e o altă idee de afacere), iar 500 reinvestim. Îi reinvestim într-un curs de educație financiară. Facem cursul și învățăm să economisim și mai mult. Și anul viitor, în loc de 693 de lei, facem economie de 3000 de lei. Și cu 3000 de lei deja putem merge către ideea 2.

Ideea 2:  Magazin de idei de afaceri.  N-am catalog. Taxez la oră. Sau la proiect. Sau, câteodată, nu taxez deloc.

Pentru ideea 1 – aici

Pentru ideea 2 – aici

Reclame

Reverse

Era un băiat care a crescut pe la periferii și care a trebui să-și poarte singur de grijă încă de mic copil. Ai lui nu mai erau prin preajmă, așa că la început mergea prin vecini și făcea cumpărături pentru ei, le mătura aleile, făcea orice era nevoie pentru o farfurie cu mâncare. Nevoia l-a învățat să fie și constructor, și grădinar, și vânzător, însă ceea ce-i plăcea lui cel mai mult și lucrul în care punea cea mai mare pasiune era – electronica. De fiecare dată când se defecta câte-un casetofon, câte-un televizor, își băga degetele și nu se lăsa până nu-i dădea de capăt.  A început să fie tot mai căutat, așa că cineva i-a pus la dispoziție un mic garaj în care să poată lucra și dormi. A devenit atât de bun, încât în scurt timp a fost nevoie să închirieze un garaj mai mare, să angajeze 2-3, apoi 10-15 persoane cu care să lucreze.  A ajuns să înființeze nu știu ce mare firmă de electronice și a inventat nu știu ce chestie care a revoluționat toată industria electronicii, de mă mir că n-a luat premiul Nobel. Acum are o tonă de milioane de dolari și conduce nu știu ce mașină.

Asta-i povestea clasică motivațională. Un om mic, în care s-ar putea regăsi oricine, un om care a investit pasiune și într-un final a ajuns o legendă care a salvat Africa din sărăcie, a adus pacea în lume și acum trăiește bine mersi într-o vila cu 5 garaje.

Ai auzit povestea, ai căpătat 50 de grame de încredere de sine și spui că gata, te gândești la o afacere. Îi dai drumul și în 5 ani o să ai mai mulți bani decât a făcut Walter White din amfetamină. O să-ți plătești toate taxele, o să ajuți pe toată lumea, o să fii aclamat și toata lumea te va venera.
După o săptămână te trântești enervat pe scaun pentru că ai vrea să faci bani doar dându-ți cu părerea, că de.. peste 5 ani o să fii un mic bulibașă, nu pui tu mâna pe lopată. Și adevărul e că nu poți. Nu, nu poți să-ți depășești condiția de angajat, nu poți să-ți depășești rutina, pentru că nu poți să-ți asumi responsabilitate, riscuri, nu-ți deschide nimeni nici o ușă și rămâi blocat. Nu poți să faci bani dacă n-ai bani, nu poți să muncești pe degeaba și nu poți să crezi în poveștile altora. La ei au fost alte vremuri, alte oportunități, noroc și susținere.  N-a fost vorba despre muncă, n-a fost vorba despre o viziune, n-a fost vorba despre risc. A fost pură șansă; șansă pe care tu n-o ai.  Așa că uită-te bine la ce oră e setată alarma de la ceas pentru că va suna la aceiași oră pentru următorii 30 de ani.  Pentru că tu nu poți!

Asta e. 

 


Imblanzirea ciorii

În ultima perioada am făcut din blogul ăsta mai mult un jurnal personal și nu cred că-i ceva rău.

Au fost două săptămâni extraordinar de ciudate. M-am simțit în toate felurile. După ce mi-am depus demisia, am simțit că am investit 3 ani și jumătate în nimic, pentru că la sfârșitul acestei perioade nu doar ca n-am avut parte de nici un fel de recunoștință, m-am simțit aproape alungat. Însă, it’s just business.

M-am văzut exact în aceași poziție din febuarie 2008, când cu o geantă în mână și bani cât să nu mor de foame o lună, am pornit spre nicăieri și am ajuns la București. Acum, m-am văzut într-o cameră unde-s restant cu chiria de două luni, m-am văzut fără banii aia pe care-i aveam acum aproape 4 ani în mână, însă a fost pentru prima dată după mulți ani când m-am simțit liber.

Nu știu ce să scriu și cum să continui. Unii din voi faceți mișto de „corporație”, alții încercați și acum să mă convingeți am sunt pe un drum greșit și trebuie să mă angajez. Sincer, sunt mai nesigur pe mine decât am fost întotdeauna. Mă uit la pereți până spre dimineață, când reușesc sa adorm pentru 3-4 ore. Unii spun că am slăbit. Nu-i de la mâncare. E mai complicat acum, însă e pâinea neagră despre care vorbeam acum două săptămâni, e perioada când cioara se zbate în mâinile mele și eu mă străduiesc s-o apuc mai bine.

Întrebați-mă peste 2 luni dacă m-am împrietenit cu cioara. Dacă nu m-am împrietenit, atunci e posibil să o fi luat pe un drum greșit. Însă, dacă reușim să ne împrietenim, atunci în mod sigur drumul pe care am luat-o nu e bun, e cel mai bun. Până acum suntem în grafic. Până atunci, mâncăm pâine neagră și încercăm să îmblânzim cioara.


Cioara

Acum, când scriu mai rar, de fiecare data înainte să încep o poveste nouă, lecturez cel puţin 5-6 din ultimele articole de pe blog.  Aproape că nici nu mai recunosc problemele alea.

Câteodată mă simţeam singur. Acum însă, am multă lume lângă mine şi nu orice fel de lume, ci lume bună.

Alte dăţi mă luptam cu mine însumi spre a deveni mai bun, mai educat, mai modest, mai creştin.  Sunt departe de perfecţiune şi departe de omul care mi-aş fi dorit să devin, însă sunt departe şi de omul care aş fi fost dacă nu m-aş fi luptat; şi asta îmi dă o oarecare satisfacţie.  Nu ştiu dacă-i o plafonare sau o pauză a luptei acum, însă am tras o oarecare liniuţă de moment şi acum încerc să vădF ce pot realiza cu omul care m-am luptat atât timp să devin.

Nu mă mai simt plafonat social şi încep să văd un orizont, un viitor şi ăsta-i un lucru care mă linişteşte teribil. Munca despre care îmi povesteau şi Cristi şi unchiul Emil atât de mult se pare că are o valoare ce depăşeşte cu mult fluturaşii de salariu.  Are o valoare socială aproape inestimabilă. Mi-am dat seama că dacă muncesc în timp ce lumea joaca war-craft şi se uită la seriale, am mari şanse ca peste 5 ani să nu mai plătesc ratele pe care le plătesc ei acum.  Mă motivează enorm lucrul ăsta.

Sunt oarecum stresat în perioada asta, însă un fel de stres bun.  Simt că am terminat de scris un capitol din viaţa mea şi e timpul să merg mai departe.  Ar trebui să renunţ la o pâine sigură pe şansa unei bucăţi de carne cândva. Mi-e groaznic de frică să o fac, şi nu din cauză că mi-ar fi frică de eşec sau de pâine uscată ci din cauză că lumea din jurul meu îmi spune să stau liniştit, să nu mă arunc.  La nivel teoretic conştientizez oarecum consecinţele unui eventual eşec. Ar fi destul de urât pentru că n-am pe nimeni în spate care să mă susţină. Partea bună e că asta mă va face să dau tot ce am, să lupt cu toate armele. De cealaltă parte, dacă o dau în bară ar însemna să pornesc iar de la zero pe drumul pe care am plecat acum aproape 4 ani, doar că acum cu multe lecţii învăţate.  M-ar ajuta enorm acum să vină la mine cineva care să-mi spună că voi reuşi pentru că el a reuşit şi a văzut pe pielea lui că e posibil.  Acum trăiesc cu impresia că-s singurul din univers care aruncă vrabia din mână pe cioara de pe gard pentru că, deşi văd mulţi oameni cu ciori în mână, stau cu impresia că ciorile lor n-au fost niciodată pe un gard, ci întotdeauna le-au avut în mână.  Mi-e frică să nu fie o decizie luată înainte de vreme influenţată doar de dorinţa mea bolnavă de independenţă totală sau poate un snobism prostesc.  Mi-e frică de foarte multe lucruri, însă dacă e să aleg între ceva şi totul sau nimic, atunci aleg ce-am ales toată viaţa mea de până acum – totul sau nimic şi fie ce-o fi, vreau să cred că sunt un supravieţuitor şi pot trăi bine cu nimic dacă ştiu că am dat tot ce-am avut pentru a avea totul.

N-am luat decizii finale. Încă meditez, încă mă gândesc la ce îmi spun oamenii şi încă pun în balanţă opţiunile. Dacă peste două săptămâni voi mânca aceeaşi pâine, înseamnă ca frica va fi învins, însă dacă pâinea va fi mai neagră, înseamnă ca voi fi pe drumul cel bun.


Mersi oricum

Dimineaţă, discutând cu băieţii mi-am amintit de un fel de banc mai vechi.

Un nene se grăbea enorm pentru o întâlnire de afaceri. Fiind deja în întârziere, căuta disperat un loc de parcare în curtea companiei. Negăsind se gândeşte la o soluţie ultimă – se roagă – „Doamne, dacă ma ajuţi să-mi găsesc un loc de parcare, 10% din banii de pe luna asta Ţi-i dau”.  Între timp îl vede pe unul că iese cu maşina făcându-i loc. Ridică ochii spre cer şi îşi completează rugăciunea – „Am găsit Doamne, nu mai e nevoie. Mersi oricum”

Cam aşa şi noi câteodată, nu?


Povestea cu camataria

Ma gandeam ieri la posibilitatea  unei afaceri in mica si modesta noastra tarisoara.  M-am uitat peste niste conditii de finantare cu fonduri europene, apoi peste posibilitate de co-finantare de la banca, apoi peste proiecte de afaceri pornite de altii, modul in care s-au dezvoltat, apoi putin peste legislatie sa vad cam ce presupune toata treaba asta.

Nu, nu ma apuc de afaceri deocamdata. Eram curios pentru ca ma intrebam si eu ca tot omul de ce avem putini investitori, de ce atatea falimente, de ce nu se folosesc banii pentru proiecte europene si normal, am ajuns la o concluzie.

Mi-am amintit de vremea din liceu cand, pe langa slujba de elev, si cea de dupa  programul de la scoala, de electrician, am profitat de o situatie din scoala sa fac niste „extra-cash” si acolo.  La noi in clasa se juca foarte mult barbut.  Bine, se mai jucau si alte jocuri, insa barbutul era in trend. Se adunau baieti din multe clase si veneau cu banii de covrig sa-i bage la barbut in speranta ca se vor imbogati peste pauza.  Eu nu jucam in general, insa asistam la jocuri. Am observat la un moment dat ca pentru ca unii sa castige, trebuie sa piarda altii, iar in general cineva renunta cand ramane fara bani. Eu, dragul de mine, mi-am deschis camatarie.  Asa ca, baietii care ramaneau fara bani veneau la mine sa imprumute bani. La inceput eram baiat de treaba si imprumutam asa, fara nici un comision. Apoi, cand mi-a venit mintea la cap si am vazut cum se imbogatesc unii pe banii mei, mi-am facut comisionul – 10% daca imi primeam banii in aceeasi zi, sau 20% daca primeam banii urmatoarea zi.  Ajungeam la castiguri constante, zilnice de 30-50 de lei doar din comisioanele astea.  Nu-mi amintesc sa fi luat vreo teapa, sa nu fi primit bani de la cineva inapoi si vreme de cateva luni invarteam cateva sute de lei in fiecare zi.

Dupa aia am venit in Bucuresti si s-a terminat era banilor multi.


Ciorap de zile negre

437586289_cff8a1e760Lumea vorbeste.. unii zic ca ar fi mai bine in Spania. Altii spun ca in Bucuresti sau Cluj e viitorul. Mai sunt ceilalti care cred ca acolo unde te-ai nascut ai cele mai mari sanse.  Ma intreaba mai tot timpul cunoscutii din orasul natal cat castig in Bucuresti. Le spun cifra, si imi zic.. „da-i bun maaa! pui lejer 10 milioane pe luna deoparte, nu?” 
ha?! 
 Nu prea am inteles care-i treaba asta cu banii pusi deoparte. Deoparte pentru ce? Aaa, de zile negre zici… Asta inseamna ca acum sunt zile albe, si ca se poate mult mai rau de atat. E un concept ciudat asta al banilor pusi deoparte. Un prieten de-al meu, vine la mine si imi zice, Ionut, imprumuta-mi 30 de lei. Ma uit la el, apoi la portofelul lui care vomita bani si ii zic: Da ce ma, n-ai bani? Imi raspunde: Am ma, dar nu vreau sa intru in ei.  Mai e si conceptul „casuta”. Adica te vorbesti cu inca 10 colegi, si in fiecare luna puneti la comun cate 100,200, sau oricati bani. Fiecare ia pe rand banii adunati. De CAR stiu in special veteranii. Cotizezi in fiecare luna acolo, si cand ai nevoie de bani, te duci si iti da o parte din banii tai. Pensiile private (nu alea unde cotizezi cu 1%, ci alea mai sanatoase), sunt luxuri pe care nu si le permite romanul de rand.
De investit in afaceri, firme, actiuni, deja sunt lucruri sfinte pentru oamenii normali. Ce sa investeasca ei, daca cu salariul lor nu-si pot face nici rata la masina de spalat?
Eu nu sunt indeajuns de matur sa cred ca banii pentru zile negre sunt absolut necesari, ci mai degraba incerc sa-mi fac acum viata mai usoara si mai confortabila, pentru ca, cine stie, poate maine n-o fi chiar mai rau. Adica…avem in noi instinctul ala de supravieture si oricat de „mai rau” ar fi, oricum ne adaptam la situatie si ciorapul ala cu monede pus deoparte in copilarie n-o sa ajute tare mult. Plus ca.. de unde sa mai pui monede in ciorapi cand de-abia ai bani sa-ti faci abonament la RATB? Da, stiu! Va invat sa fiti iresponsabili, sa nu va ganditi la viitor, inconstienti poate…
Cand iti infometezi familia ca sa-ti fie nu stiu cand mai bine, tare ma intreb daca asta-i previzibilitate, sau doar lipsa de incredere in sine, si ingrijorare acuta… Decat flamand, dator si cu ciorapul plin, mai bine satul, fara datorii si cu ciorapul rupt.

(poza de Betuel Hreniuc)