Tag Archives: 7 pacate

Asa-i in tenis

Mă văd pus oarecum în dificultate sa discut despre acest ultim păcat din seria celor 7 pentru că e unul din lucrurile de care sunt acuzat cel mai des; şi nu pe nedrept.   Nu-i vorba neaparat de o mândrie de-aia prostească cum că aş fi cineva, că aş merita ceva ci e vorba mai mult de o atitudine de superioritate faţă de cei din jur, atitudine pe care de cele mai multe ori o am fără să fiu conştient imediat de lucrul ăsta. Cu toate astea, mă lupt să scap de atitudinea asta şi dacă nu mi-a ieşit până acum, sper să iasă de acum.

Nu vreau să dau lecţii de moralitate, nu încerc să dau soluţii la o problema de care nici eu n-am fost în stare să scap în totalitate încă ci vreau pur şi simplu să aduc modestia la rang de virtute şi să cobor mândria de pe piedestal.

Mi-l amintesc pe Paul, un prieten extraordinar, unul din puţinii oameni care încă nu m-a dezamăgit în nici un fel şi care în foarte multe lucruri e un model de viaţă pentru mine.  Deşi mă făcea praf  la tenis (de masă) de fiecare dată, întotdeauna susţinea faptul că eu aş juca mai bine decât el.    Paul a fost şi este întotdeauna atât de atent cu cei din jur, încât nu l-am vazut simţindu-se superior nici măcar faţă de copiii unde mergeam săptamânal să predăm lecţii biblice.  Vorbea cu ei de parcă ar fi fost şi el în clasa a 3-a.  Întotdeauna a pus preţ pe cuvintele spuse de alţii definind parcă regula de baza a brainstormingului – ascultă cu atenţie ce zice celalalt şi nu pleca de la ideea că părerea celuilalt nu-i bună.  Inteligenţa, educaţia şi competenţele l-ar fi calificat pe Paul să se simtă mult peste nivelul majorităţii, însă a ales să adauge la astea 3 şi un caracter frumos.
Aş fi necinstit dacă aş spune că nu m-a impresionat Cornel aseară când jucam tenis (de picior), iar când mai avea de caştigat un punct a spus tare că în cazul în care va câştiga e un pur accident şi nu-şi asumă victoria.  Diferenţa dintre mine şi el a fost faptul că el a recunoscut că tenisul nu-i punctul lui forte iar eu nu – deşi aseară a jucat mult mai bine decât mine.  Eu dau vina pe bec, pe copaci, pe coşul de gunoi de lângă teren, pe serve date aiurea – el spune sincer – fac cât pot.

N-am vrut să dau exemple de mândrie,  ca să evit comentariile de genul – şi eu fac aşa, dar asta nu înseamnă că sunt mândru-  ci mai degrabă să arăt atitudini corecte, aspiraţionale pentru mine pentru că nu încerc să văd cum nu vreau să fiu, ci mai degrabă cum să devin.

 

Reclame

O bere la o poarta nevopsita

În concediul meu din vară am ales să merg împreună cu trupa de la Xtension 3 zile la muncă într-un sat afectat de inundaţii.   Când am intrat în sat, a fost exact cum nu mă aşteptam.  Erau case aproape dărâmate, copaci căzuţi,  practic era un sat în paragină.  Mă aşteptam sa vad activitate, oameni muncind la casele lor, dinamism, însa ne-am trezit într-un sat cu nişte oameni care-şi imaginau altfel viaţa.  Am mers la tanti careia trebuia să-i scoatem noroiul din casă, să facem ceva curaţenie şi să-i facem un gard nou.  Tanti era o doamnă trecută de 70 de ani, abia mai vorbea, deci era de înţeles că nu se poate ajuta singură.   Cât mă uitam de-a lungul drumului, lumea era ieşită la porţi la socializare.  Ţigara era ţigara, berea era bere, bârfa era bârfa, munca… nu era.  Era un contrast ciudat.  Ei, cu cizme de cauciuc (fără floricele pe ele, cum se poartă acum), cu salopete şi haine specifice mediului rural se uitau la noi. Îmbrăcămintea noastră dadea mai mult a casual; nu prea se potriveau converşii mei cu hârleţul cu care săpam, sau manichiura lui Sohpie cu bidineaua, însă ne dădeam silinţa cât puteam.  Nu-mi convenea când mai veneau nenii de prin sat să ne facă poze cu telefoanele, însă am acceptat că românul n-are întotdeauna chef de muncă şi asta e.   La plecare am aflat un lucru care mai bine nu-l auzeam. Tanti careia i-am făcut noi gardul era mama lui nenea de peste drum care a stat toată ziua la poartă admirând ceata de orăşeni care muncea la el în sat. Toată ziua n-a dat un cui la mână.  I se părea normal să fie ajutat, în nici un caz să ajute.

E doar un caz puţin mai evident poate.  Când în loc de sânge îţi curge lene prin vene e normal să stai la poartă cu berea în mână o zi întreagă chiar dacă gardul ţi-e nevopsit.  Când n-ai chef de muncă întotdeauna e responsabil statul pentru că nu-ţi gaseşti serviciu, întotdeauna e responsabilitatea altuia să-ţi facă treaba pentru că tu ai muncit destul, evident.  Există anumite concepţii faţă de care am un dispreţ de nedescris, concepţii de genul – „Eu fac şcoală să le dau altora de muncă, nu să muncesc eu. Munca e pentru prostime. Eu am facultate. ”  „Decât să muncesc pe 8 milioane mai bine stau acasă”, „Nu sunt destul de motivat să muncesc”, „E prea grea munca asta pentru mine”.

N-am un final pozitiv pentru articol şi n-am o soluţie la lene pentru că probabil daca se găseşte vreun puturos care să-mi citească articolul ori nu va recunoaşte că-i leneş, ca de.. lui dacă i s-ar inunda casa, atunci ar munci ca un adevarat gospodar, n-ar face niciodata ca nenii aia din sat, ca doar lenea se vede doar în situaţii extreme.  Niciodată nu spune nimic despre tine faptul că în casă îşi fac cuib şi şobolanii de acum, niciodata nu spune nimic despre tine faptul ca dormi 10 ore noaptea şi înca 3 la amiaza, niciodata nu înseamna nimic faptul că după ce mănânci laşi 4-5 zile vasele nespalate, absolut niciodata! Astea-s lucruri pentru care întotdeauna exista explicaţii şi motive.  Oamenii puturoşi sunt ăia de-şi desfac o bere la o poartă nevopsită.


Mult aer in plamani

N-am înţeles de ce Papa Gregorie a trecut în rândul păcatelor de moarte mânia.   Până la urmă nu-i ca şi cum te enervezi când cineva vine şi îţi dă un buchet de flori, ci te mânii când stai şi-l aştepţi de o ora pe Robert şi nu mai apare, când vine unul, iţi fură o idee şi şi-o insuşeşte, când după ce stai şi munceşti 3 zile la un proiect, profesorul te pune să-l refaci fără să se uite măcar pe el sau când guvernul (cu „g” mic ) scumpeşte iar asigurările şi taxele de prima înmatriculare.  Nu stiu dacă există mânie nejustificată.  Dacă exista, nu se cheamă mânie, se cheamă prostie.

Nu cred că problema e mânia în sine ci lucrurile la care te predispune aceasta.  Văd toată regula asta cu mânia ca fiind mai mult preventivă decât direct nocivă.  Am găsit mânie în mine, am găsit mânie în prieteni, am găsit mânie în cel mai calm personaj de film posibil (Dave – Anger Manangement) şi nu în ultimul rând am găsit mânie chiar în Dumnezeu Însuşi.   Diferenţa a făcut-o întotdeauna controlarea ei.  Dacă m-ar lovi Dumnezeu cu un fulger de fiecare dată când o iau pe arătură aş fi încărcat cu tensiune non-stop.  Dar El are răbdare.  Dacă eu aş putea trăsni pe alţii de fiecare dată când aceştia greşesc faţă de mine, ar trăsni în fiecare zi, ca eu n-am răbdare.   Câteodată mai trag câte o gură mare de aer în piept şi mai înghit în sec să nu reacţionez într-o manieră nepotrivită. Doar câteodată.  Cred că fiecare respiraţie de-a lui Dumnezeu e adâncă şi cred că înghite în sec încontinuu.  Dacă m-aş afla undeva la media moralităţii şi Dumnezeu ar avea de-a face cu 6 miliarde si jumătate de Ionuţi în fiecare zi,  aş înţelege poate că mânia lui Dumnzeu e mai blândă decât toate momentele mele de de sensibilitate şi compasiune adunate.  Probabil că dacă m-aş uita pentru o singură clipă la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu mine, mi-aş da seama că orice justificare a oricărei mânii, cât de mică, e practic nevalidă.    Şi chiar dacă n-aş crede în Dumnezeu şi aş alege să trăiesc frumos doar pentru viaţa asta scurtă şi tumultoasă de aici, tot îmi dau seama că aş putea trage mult mai mult aer în plămânii mei decât o fac acum fără să mă coste 2 lei; şi poate-aş fi un băiat mai bun aşa.  Dar nu mă las, încă mă lupt. Vreau să fiu mai bun.


Invidii

A stat acasă şi s-a pregătit aproape 2 ore pentru event.  A avut grijă să-şi întindă părul bine cu placa, să-şi mascheze bine ridul de pe frunte, şi-a creionat bine ochii, şi-a colorat discret pleoapele şi şi-a ondulat genele. S-a dat cu un ruj puţin strălucitor să dea împresia ca buzele sunt mai voluptoase, apoi puţin fond de ten să ascundă orice mică imperfecţiune.  A călcat cu grija rochiţa aia gri, nici prea decoltată dar nici candidă. Se aşează bine rochia. Ajunge până puţin deasupra genunchiului. Dresul e de culoarea piciorului. Se încalţă cu pantofii ăia pe care-i poartă doar cu ocazii speciale.  Nu uită nici de eşarfă, parfum, poşetă şi bineînţeles zâmbetul ei cuceritor.  Se mai uită încă o dată în oglindă pentru ultimele retuşuri.  E perfectă. Frumuseţea ei naturală, machiajul discret, hainele perfect asortate cu tenul, constituţia ei şi nu în ultimul rând accesorille creează pur şi simplu imaginea unei fete perfecte, demne de invidiat.  Ajunge la întâlnire. Nu încearcă să se etaleze pentru a fi admirată. Ştie că discreţia de cele mai multe ori e mai atractivă decât ostentaţia.  La un moment dat se deschide uşa.  Intră în sală fosta ei prietenă cea mai bună.  Acum se evită din cauza unui conflict din trecut când aşa zisa prietena a ei a încercat să se pună între ea şi prietenul ei.  Toate privirile se îndreaptă spre ea. Pff.. e imbrăcată de zici că-i pe centură. Şi-a luat blana să-şi acopere umerii goi.  Are rochia aia scumpă.. Cât snobism. Şi ce decoltată e!  Nici măcar nu-i aşa de frumoasă.  S-a îngrăşat o grămadă în ultima vreme. Dar cu toate astea, lumea e de altă părere. Nu înţeleg cum o pot admira pe ea! Sunt orbi?? Se duce şi ea să o salute din politeţe şi să fie în ton cu mulţimea. Îi aruncă un zâmbet fals şi se întoarce grupul ei.  Nu mai e ea în centrul atenţiei.  N-are nici un rost.. Se îmbracă şi pleacă acasă.. Ce seară de doi lei…

Am scris o variantă decentă a invidiei.  În general invidia scoate din om cele mai sinistre si neortodoxe dorinţe.  În mod sigur fata şi-ar fi dorit ca fosta ei prietenă să-şi rupă tocul,  să i se rupă dresul, să-i crape fusta şi în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva de genul să poată spune: „aşa-i trebuie!”.  Cred ca invidia e unul din lucrurile care sunt cel mai greu de recunoscut. Când recunoşti că eşti invidios pe cineva, practic iţi recunoşti inferioritatea în faţa acelei persoane şi n-are cum! Ea, cu care am copilărit împreună, care lua 5 când eu luam 8, căreia i-am împrumutat de atâtea ori bani.. ea,  persoana aia atât de vulnerabilă să fie divinizată iar eu nici să nu fiu inclusă în discuţie? E dureros şi greu să recunoşti când o persoană care nu ţi-e simpatică, o persoana cărea îi ştii vulnerabilităţile, exact ea să fie mai bună decât tine.   Pur şi simplu n-are cum!

Cu toate astea, încerc întotdeauna să apreciez când este ceva de apreciat chiar şi la persoanele pe care nu le suport, iar aprecierea mea face ca omul respectiv să fie mai uşor de acceptat tot pentru mine.


O pasta de dinti, doua ore de munca

În ziua în care a aparut primul banner din viaţa blogului meu, a venit rândul să scriu articolul despre păcatul cu numarul 3 – iubirea de bani; ironică mai e soarta asta.

Azi dimineaţă m-am trezit în camera pentru care plătesc chirie 300 de lei pe lună. Am luat pasta de dinţi care costa 12 lei, periuţa care costa 15 lei şi m-am dus să mă spăl pe dinţii care daca ar fi să-i înlocuiesc aş da pe putin 200.000 de lei (noi!). M-am îmbrăcat cu tricoul care costa 60 de lei, bluza care costa 150 de lei, blugii care costa 150 de lei, ciorapii care costa 6 lei, tenisii care costa 140 de lei si geaca care costa 150 de lei. Mi-am luat rucsacul care costa 150 de lei, în el era o carte care costă 30 de lei, un pix care costa 2 lei, abonamentul la metrou care costa 27 de lei, cardurile pe care mai am vreo 200 de lei si cartela de pontaj care costă 50 de lei. M-am uitat la ceasul care costă 200 de lei. Era deja târziu. Mi-am luat telefonul care costa 3000 de lei, l-am pus în husa care costă 30 de lei, am luat cheile care au costat 5 lei fiecare şi am plecat. Ahh.. am uitat să acopăr pianul care costa 2000 de lei. Sper să fie atenţi băieţii. Laptopul care costa 2000 de lei parcă l-am închis. Da, pot pleca liniştit. Mi-am pus căştile care costă 150 de lei în ureche şi am dat drumul la muzica piratata, evident, pentru că dacă aş fi cumpărat-o m-ar fi costat pe puţin vreo 1000 de lei.  Si când mă gândesc că astea-s doar 15 minute din toată ziua de azi.

Cum să ţi se mai albească dinţii ăia dacă la fiecare spălare te gândeşti că 2 ore pe lună le munceşti pentru pasta aia de dinţi? Cum să mai dormi linistit cand stii ca pentru patul in care dormi muncesti aproape o săptămână din lună? Cum să te mai bucuri de viaţă când totul e calculat în ore de munca şi implicit în bani?

Asta e minte bolnavă!

Pare mica, dar e conturată bine linia dintre calculat şi zgârcit, dintre darnic şi risipitor, dintre iubitor de viaţă şi iubitor de bani.


O sticla de JB si o pustoaica

Am urmărit o mică dezbatere în liceu dintre profa de mate (cred) şi câţiva colegi care au început să se laude cu distracţiile din weekend.  Colegii povesteau cum s-au făcut praf, au dansat pe mese, apoi fiecare cu cate o domnişoara tanti au mers să-şi continue cheful.  După toate astea, când au ajuns acasă au vomitat restul nopţii ajungând să adoarmă cu capul pe un colac anume. Dilema profei (şi a mea) era cum poţi asocia voma cu distracţia.

Încetul cu încetul am început să înţeleg mentalitatea de om care trăieşte din weekend în weekend, în rest fiind robotizat parcă de viaţă.   Cinci zile pe săptămână îţi programezi weekendul, pentru ca apoi să-ţi aminteşti din el doar partea aia dinainte să te îmbeţi şi partea aia de mahmureală când te ţineai cu ambele mâini de cap că simţeai cum iţi exploda creierul şi te jurai pe tot ce găseai la îndemână că nu mai bei în viaţa ta.  Acum aş fi necinstit dacă aş spune că oamenii nu se simt bine în micile lor escapade din viaţă, când mai uită de şedinţe, de examene, de perechea de adidaşi găurită şi de banii datoraţi.  Ce mi se pare mie trist e că oamenii au impresia că doar aşa pot uita.

În general e greu să recunoşti că nu eşti fericit când sună decibelii, când goleşti sticlele de JB sau când îţi ies combinaţiile cu vreo puştoaică.
În general oamenii au impresia că îşi cunosc limitele şi nu exagerează cu nimic niciodată.
În general e greu să-ţi dai seama că stilul ăsta de viaţă e nociv din punct de vedere social şi mai ales emoţional. 
În general îţi dai seama de lucrurile astea când deja eşti pe jumătate distrus.

Eu nu condamn distracţia şi nu încurajez uşile încuiate pe dinăuntru şi când zic distracţie nu mă refer la un joc de şah sau să citeşti o carte bună, ci mă refer la lucruri care fac adrenalina să intre în viteza a doua măcar.  Ce mă doare e că oamenii amestecă lucrurile bune cu alea care fac rău şi rezultatele sunt depresia, relaţii rupte, copii din flori, divorţuri, familii distruse – toate pentru că la momentul potrivit în loc să ai grijă de sentimentele tale ai ales să te joci cu ele.


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?