Category Archives: jurnal

Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!

Reclame

Despre multă vreme

Nu scriu impulsiv de obicei. De obicei.

„Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi.”  Eclesiastul 11:1

Multă vreme am înțeles greșit versetul ăsta. Am crezut că 10 lei la colectă mi-ar aduce înapoi 100, de parcă eu aș fi fost un soi de cămătar de-al lui Dumnezeu și mi-aș permite să-i scriu Lui bilete la ordin. Întotdeauna am omis partea aia deranjantă a versetului – ”după multă vreme”.

Creștinismul nu promite că dacă ești om decent, o s-o duci bine pe pământ și nu promite nici un soi de echitate a universului.   Înainte de toate creștinismul demontează orice iluzie a decenței pe care crezi că o poți avea. O demontează pe drept. E ușor să te bați satisfăcut pe umăr după fiecare leu aruncat în scârbă unui amărât de pe stradă. O dată cu leul oferit, ne simțim obligați să-l și avertizăm pe amărât să nu cumva să-și cumpere țigări din banii ăia. De parcă am mai fi în ’95 când un pachet de Carpați costa 10 mii. Când nu te mai uiți la leul ăla și ai curajul să te uiți cinstit în oglindă, îți dai seama că decența e o iluzie.

Doar că asta e doar prima parte a creștinismului. Abia după spulberarea decenței intervine dragostea. După ce îți dai seama că ești un nenorocit înconjurat de oameni nenorociți, abia atunci îți dai seama că trebuie să-i iubești pe oameni. Nu să le numeri păcatele. Să-i iubești. Nici măcar să le dai sfaturi. Doar să-i iubești.  Despre asta e vorba în creștinism. Cum am ajuns noi la inchiziții,  moaște, baticuri, statute de credință de zeci de pagini, tratate întregi de definire a lucrurilor permise și nepermise sau catedrale de milioane de euro, nu mi s-a descoperit.

Mă rog, nu despre asta e vorba.  E vorba despre multă vreme.

Lucrurile se mișcă greu și necinstit. Pot să mă trezesc la 30 de ani că toate visele pe care mi le-am construit și pentru care am muncit ca un nebun câteodată, au fost degeaba.  Munca poate funcționa, dar poate la fel de bine să nu funcționeze.  Unii fac foamea 30 de ani să plătească o casă pe care o pierd in anul 29 că au întârziat o rată, alții câștigă casa duminica seara la loto. Unii învață 4 ani și citesc zeci de cărți să obțină un amărât de 7 la BAC, alții dau un telefon și iau 9 fără să se prezinte măcar.  E un destin pentru care trebuie să semnezi și oriîncontro încerci s-o iei, te lovești de el cum se lovește degetul mic de la picior de colțul de la șifonier.

Câteodată mă întreb dacă multă vreme  nu poate însemna și niciodată. 


Draft de viata

Din februarie si pana acum lucrurile s-au miscat in multe directii cu o viteza neobisnuita. Am incercat sa tin pasul si, ca orice om, cateodata am reusit, cateodata nu.

La inceputul anului stiam fix ce vreau sa fac anul asta. Speram ca pana in vara sa-mi termin de dat examenele sa scap si de facultatea asta. Am taiat asta de pe lista cand am fost anuntat ca, intentionat sau nu, anul asta n-am fost inmatriculat si va trebui sa ma intorc la toamna pentru a ma reinscrie. Am oftat si am mers inainte. Nimic nerezolvabil. Am pierdut doar timp.

Am deschis excelul pe care il folosesc de vreo 6 ani si mi-am facut planificarea bugetului pana la sfarsitul anului. Am trasat doar niste linii mari, niste targeturi si am anticipat cheltuielile principale. N-am reusit sa-mi pun in cui poftele si bineinteles ca s-a ales praful de planul asta financiar. Partea buna e ca in urmatoarele cateva luni, daca imi vor fi destul de lungi noptile si imi va ajunge cafeaua, cu ceva ajutor de sus, ceva implicare si de aici de jos, as putea sa trag o linie dupa care sa incep sa pun plus, lucru previzionat anterior abia pentru sfarsitul lui 2014.

Pentru anul asta m-am gandit si la cateva lucruri care sa le fac pentru oameni, pentru comunitate, pentru biserica, pentru cei carora le-as putea fi de folos in vreun fel. Spre surprinderea mea, aici a fost cel mai greu. Am fost intampinat de oameni care au inteles altfel lucrurile astea si in loc sa puna umarul, au facut treaba si mai complicata. Motivatia mea n-a fost una bazata pe recompensare sau vreun sentiment de bine, ci una strict legata de oamenii ceilalti carora ar trebui sa li se ofere mai mult – de-asta merg inainte atat cat pot. Ambiguitatea e de prisos.

Elementul surpriza neprevazut a fost mutarea lui Leo la Bucuresti, lucru care m-a obligat sa ma responsabilizez si mai mult si sa-mi concentrez o parte din atentie si timp acolo. Lucrul asta m-a speriat la inceput, insa acum e ca un element al unei realitati prezente dintotdeauna.  Cred ca e o experienta care-i va face bine.

Planurile de viitor sunt simple. Viitorul nu e incert sau confuz. Continui sa incerc a invata din experienta si greseli, nu las esecurile sa ma darame si incerc sa nu las succesurile sa mi se urce la cap. E loc de mult mai bine, insa nu un bine circumstantial sau situational, ci un bine ce tine de a-mi crea un caracter frumos care sa ma faca cel putin suportabil si util celor din jur, punandu-L pe Dumnezeu in centrul unei vieti simple, aproape banale, cu cateva idealuri care sa ma tina antrenat cu convingerea ca viata e mai mult decat munca si televizor.


Despre oameni si melci

Am încercat de mai bine de 13 ori în ultima lună să scriu ceva. Am eșuat de fiecare dată. Am și acum 8 drafturi încă salvate. Pe restul le-am șters. Recent mi-am dat seama că vorbesc puțin. Nu știu dacă e un handicap social de care ar trebui să mă îngrijorez sau pur și simplu mă încadrez în categoria celor introvertiți și nu simt nevoia de small talk. Am realizat asta abia acum câteva luni. Până atunci chiar aveam impresia că vorbesc prea mult. Poate că vorbeam mai mult înainte și n-am reușit încă să mă acomodez valului de schimbări ce s-au petrecut din septembrie încoace. Deja simt că am vorbit prea mult despre mine.

Voi ce mai faceți? Oare va ploua mâine? Ce-ați făcut în weekend? Ce-a făcut dinamo? Ponta se mai ceartă cu Băsescu?  Sincer, nu mă interesează, însă am observat că așa se întreabă și, în afara cercului de prieteni pe care-i consider mai apropiați, răspunsurile celorlalți sună ca un zgomot care umple un fundal gol, un zgomot necesar câteodată. Știu că atitudinea asta, când nu mă face să par arogant, mă face plictisitor în cel mai bun caz.

M-a sunat o copilă (cred) săptămâna cealaltă să vorbească cu mine. După ce s-a prezentat, am întrebat cu ce pot s-o ajut și mi-a spus – cu nimic. Vrea doar să vorbim. M-am blocat. Ce să vorbim? De ce să vorbim? M-am gândit că, poate, voia s-o ajut cu ceva, dar n-avea curaj să-mi spună din prima așa că, am acceptat în primă fază un fel de comunicare (penibilă aș zice eu) ca să ajungem în final și la problema ei. M-a întrebat dacă am prietenă. Nu i-am răspuns. Mi-a spus că ar vrea să ne vedem. Am refuzat. Am întrebat-o încă o dată cu ce pot eu s-o ajut, ce vrea de la mine? Vrea să ne cunoaștem mai bine. I-am răspuns răutăcios aproape (după ce am realizat că am pierdut 10 minute fix degeaba) că eu nu vreau să ne cunoaștem, nu vreau să ne întâlnim și când mă va suna a doua oară, ar fi bine să mă sune cu un motiv bun, pentru că nu-s omul chitchaturilor. Nu m-a mai sunat. Încă mă întreb de ce.

Unii spun că e un oarecare farmec în toată atitudinea mea de om antisocial. Încep să am îndoieli vizavi de asta. N-am un aer misterios și nu mi se pare că ascund lucruri mișto în spatele tăcerii. N-o luați personal. Îmaginați-vă că statura mea socială e ca a unui om care sare peste micul dejun, la amiază mănâncă o frunză și seara bea un pahar de apă după care se culcă sătul. Fetele probabil înțeleg mai bine.

Poate e o încercare de justificare tot articolul ăsta, poate e răspunsul unei responsabilități asumate o data cu deschiderea blogului, poate e o psihologie inversă prin care încerc să atrag atenția asupra mea, provocându-vă să scoateți mai mult decât ”da”,”nu” și ”bine” de la mine sau poate e doar un articol banal, care după ce va fi citit de 100 de oameni, 3-4 îmi vor da like pe facebook, 1-2 comentarii poate, iar alții 5-6 îl vor menționa în discuțiile noastre private – până la urmă e un subiect mai bun de discuție decât vremea sau fotbalul.

Apropo, oare melcii au gură?


Cioara

Acum, când scriu mai rar, de fiecare data înainte să încep o poveste nouă, lecturez cel puţin 5-6 din ultimele articole de pe blog.  Aproape că nici nu mai recunosc problemele alea.

Câteodată mă simţeam singur. Acum însă, am multă lume lângă mine şi nu orice fel de lume, ci lume bună.

Alte dăţi mă luptam cu mine însumi spre a deveni mai bun, mai educat, mai modest, mai creştin.  Sunt departe de perfecţiune şi departe de omul care mi-aş fi dorit să devin, însă sunt departe şi de omul care aş fi fost dacă nu m-aş fi luptat; şi asta îmi dă o oarecare satisfacţie.  Nu ştiu dacă-i o plafonare sau o pauză a luptei acum, însă am tras o oarecare liniuţă de moment şi acum încerc să vădF ce pot realiza cu omul care m-am luptat atât timp să devin.

Nu mă mai simt plafonat social şi încep să văd un orizont, un viitor şi ăsta-i un lucru care mă linişteşte teribil. Munca despre care îmi povesteau şi Cristi şi unchiul Emil atât de mult se pare că are o valoare ce depăşeşte cu mult fluturaşii de salariu.  Are o valoare socială aproape inestimabilă. Mi-am dat seama că dacă muncesc în timp ce lumea joaca war-craft şi se uită la seriale, am mari şanse ca peste 5 ani să nu mai plătesc ratele pe care le plătesc ei acum.  Mă motivează enorm lucrul ăsta.

Sunt oarecum stresat în perioada asta, însă un fel de stres bun.  Simt că am terminat de scris un capitol din viaţa mea şi e timpul să merg mai departe.  Ar trebui să renunţ la o pâine sigură pe şansa unei bucăţi de carne cândva. Mi-e groaznic de frică să o fac, şi nu din cauză că mi-ar fi frică de eşec sau de pâine uscată ci din cauză că lumea din jurul meu îmi spune să stau liniştit, să nu mă arunc.  La nivel teoretic conştientizez oarecum consecinţele unui eventual eşec. Ar fi destul de urât pentru că n-am pe nimeni în spate care să mă susţină. Partea bună e că asta mă va face să dau tot ce am, să lupt cu toate armele. De cealaltă parte, dacă o dau în bară ar însemna să pornesc iar de la zero pe drumul pe care am plecat acum aproape 4 ani, doar că acum cu multe lecţii învăţate.  M-ar ajuta enorm acum să vină la mine cineva care să-mi spună că voi reuşi pentru că el a reuşit şi a văzut pe pielea lui că e posibil.  Acum trăiesc cu impresia că-s singurul din univers care aruncă vrabia din mână pe cioara de pe gard pentru că, deşi văd mulţi oameni cu ciori în mână, stau cu impresia că ciorile lor n-au fost niciodată pe un gard, ci întotdeauna le-au avut în mână.  Mi-e frică să nu fie o decizie luată înainte de vreme influenţată doar de dorinţa mea bolnavă de independenţă totală sau poate un snobism prostesc.  Mi-e frică de foarte multe lucruri, însă dacă e să aleg între ceva şi totul sau nimic, atunci aleg ce-am ales toată viaţa mea de până acum – totul sau nimic şi fie ce-o fi, vreau să cred că sunt un supravieţuitor şi pot trăi bine cu nimic dacă ştiu că am dat tot ce-am avut pentru a avea totul.

N-am luat decizii finale. Încă meditez, încă mă gândesc la ce îmi spun oamenii şi încă pun în balanţă opţiunile. Dacă peste două săptămâni voi mânca aceeaşi pâine, înseamnă ca frica va fi învins, însă dacă pâinea va fi mai neagră, înseamnă ca voi fi pe drumul cel bun.


Acasa

Azi e ziua aia de dupa venirea din Suceava.

M-am intalnit cu Lucian si i-am dat acelasi raspuns pe care-l am de aproape 3 ani – „am venit putin acasa”.  Mi-a spus sa ma hotarasc care mi-e casa.  Are dreptate. Casa mea nu mai e Suceava.  Mi-am amintit si de ultima discutie cu Nicu dinainte sa plec de tot din Suceava.  Imi spunea ca va trebui sa ma invat cu statutul de musafir cand mai vin pe acolo.  Oamenii continua sa traiasca si fara mine, iar eu incetul cu incetul ma auto-exclud din vietile lor.  E normal. Vizitele mele incep sa se rareasca tot mai mult, iar cand sunt acolo sunt din motive specifice, nu de dragul vizitei.

Fiecare vizita a avut ceva aparte. De data asta am constientizat ca s-au schimbat generatiile.  Prietenii pe care-i aveam incep incetul cu incetul sa fie eclipsati de vocea celor mai mici care vin din urma sa isi ceara drepturile.  Incep sa-mi dau seama ca sunt destul de mici sansele sa mai existe excursii spontane la Iasi, revelioane la Pojorita, tabere la Arinis sau nopti la Voronet.   Daca vor mai fi, vor fi altfel.    E prima data cand iau in considerare sa nu merg de sarbatori in Suceava ci prefer sa raman acasa. Dupa aproape 3 ani, Bucuresti a inceput sa fie „acasa”.

Viata s-a miscat repede si trebuie s-o ajung din urma.

It’s good to be home again.


Sonata Lunii

Şi când mă gândesc că de fapt nu s-a schimbat nimic. E aceeaşi zi de luni, acelaşi drum spre serviciu, aceiaşi oameni din metrou, acelaşi ceas de la pontaj care indica aceeaşi ora.  Sunt aceleaşi parole la computer, aceleaşi taskuri de facut in fiecare zi. E un fond total neschimbat, o rutină ce pare infinită.

Nu ştiu de ce, dar rutina de astăzi mi se pare altfel. M-am trezit cu o linişte pe care n-am mai simţit-o de multă vreme. Parcă au disparut toate problemele, a fugit orice urmă de stres şi a ramas o liniste care-mi aduce aminte de Sonata Lunii a lui Beethoven.  Am fost instabil o bună perioada de vreme.  Incep să mă echilibrez.

A fost un weekend frumos.  Va fi o săptamână liniştită.