Category Archives: gandim si noi

Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


Despre cum a murit părintele Zosima și despre cum n-am citit Frații Karamazov

O imagine (necinstită pe deplin, recunosc) pe care mi-am format-o este cea de cititor pasionat. N-o zic dintr-o falsă modestie, ci dintr-o realitate – nu citesc mult – în medie, cam o carte pe lună.  Mi-aș dori să citesc mai mult. Și nu e vina timpului. Că, dacă aș renunța deplin la seriale, aș avea timp de încă 1-2 cărți pe lună.  Trebuie să mai recunosc și faptul că întâi a apărut blogul, apoi au apărut lecturile.  Încă îmi construiesc baza lecturilor. De-asta s-ar putea să mai apară pe Goodreads că citesc Moara cu noroc, Winnetou sau Jules Vernes, deși le-am cam ratat momentul lor de maxim efect.

Lăsând la o parte basmele copilăriei și poeziile din liceu, lectura care mi-a făcut poftă de citit a fost oarecum recentă, pe la sfârșitul lui 2011 – Papillon – Henri Charriere.  Venea imediat după ce mă uitasem a doua oară la Prison Break.  Am citit-o repede. M-a prins, deși nu mai aveam exercițiul cititului și cele 450 de pagini mă speriau de fiecare dată când deschideam cartea. După Papillon am încercat Frații Karmazov. Am abandonat-o. Nu eram pregătit. Am prins o carte de-a lui Puric. M-a enervat naționalismul dus până la absurd, dar mi-a plăcut.  Am mers mai departe cu Maytrei, Jurnalul Fericirii (carte care m-a umilit) apoi am mai încercat o data Frații Karamazov. După 100 de pagini am abandonat din nou. Încă nu eram pregătit. Mi-era ciudă. Atâtea trimiteri către ea, atâtea idei, însă prea grea.  Am mai citit Kazantzakis, Kafka, Lungu, după care am încercat din nou Frații Karamazov. Și…  Victorie! Am terminat-o! Acum știam și eu de Răzvrătire, de Marele Inchizitor, de Zosima, de Alioșa. În sfârșit!  Până acum câteva luni.

Într-o discuție cu intelectualii ( și eu ca un intelectual parvenit), ne-am trezit schimbând idei din Dostoyevsky.  Totul bine până la un punct.  Daniel începuse să povestească ce s-a întâmplat după ce a murit părintele Zosima.  Ascultam și nu pricepeam. Am citit și eu Frații Karamzov și părintele Zosima, ce-i drept era bolnav rău, dar nu murise! Am început să ascult în continuare și l-am întrebat mai mult în șoaptă pe Cornel – ‘auzi, dar la mine în carte n-a murit Zosima’. Mi-a răspuns amuzat, ca un om pentru care Dostoyevsky e o bază pusă de vreo 10 ani – ‘a murit, dar în volumul II’.

Așa că am continuat cu Cervantes, Tolstoi, Orwell, Dante ( Dante ! ), Poe, Pleșu, Stendhal …Și, offf.. Karamazov.. are două volume și l-am citit doar pe primul!


Celor 21 de prieteni

M-am gândit să scriu un articol argumentat, o scrisoare, să pun liniuță după fiecare propoziție încercând să raționez cu voi, cinstit, cu cărțile pe față, însă am decis să n-o fac.  Ultimul an a demonstrat că nu rațiunea pune mâna pe ștampilă, ci ura, disprețul și invidia.  E de înțeles. Suntem cu toții intr-o confuzie. Am trăi 25 de ani sperând, acum vine cineva și ne bagă speranțele la pușcărie.  Ne-au furat. Ne-au trădat în ultimul hal. Nu mai avem încredere în nimeni. Trebuie să ne luăm soarta în mâini, s-o acceptăm așa cum e și să mergem mai departe. Cât mai departe. Dacă nu se poate în Australia, măcar în Canada sau Norvegia.  Am auzit că acolo le e mai bine oamenilor, că acolo nu trebuie să stai mereu și mereu cu facturile în mână, cu bagajele făcute, cu ratele neplătite luni de zile.. Am auzit că acolo e mai bine. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.

A început România să devină un magnet al răului, cu centrul în București.

E o confuzie justificată. Cine nu s-a săturat de discursuri, de promisiuni, de scandaluri și de mizerie? Poate că toată clasa asta politică a avut meritul ei. Ne-a mințit atât de mult încât chiar începeam să credem că ne e bine. Apoi, când am început să plătim facturile minciunilor lor am ajuns la concluzia că au furat atât, încât uitându-ne la ce a rămas, am ajuns la concluzia că nu se mai poate face nimic.   Acum, ne zâmbesc frumos, cu același zâmbet cu care și-au băgat mâinile până în fundul buzunarelor noastre când ne-au jefuit – cu taxe ilegale, cu legi servite, cu licitatii simulate și contracte fictive, zâmbesc implorând o simplă ștampilă de la noi. Dacă nu le-o dăm, și-o iau singuri – așa că, oameni buni, dragi prieteni, primul meu gând e rugămintea – mergeți la vot! Ce nu votați voi, au grijă să fure ei.

Spunea siteul de citate de pe net, că spunea Einstein că prostia absolută înseamnă să faci un lucru de mai multe ori, așteptând rezultate diferite. Acum, eu întreb, nu vă spun: Dacă țara asta a fost vândută de-a dreptul rând pe rând de Iliescu, Năstase, Tăriceanu, Ponta, ce așteptați nou de la ei?

Am urmărit îndeaproape campania asta electorală. E cea mai mizerabilă campanie pe care am văzut-o. E construită din mormane de gunoaie puse în brațele contra-candidaților, nicidecum dintr-o viziune de țară. – Cu o excepție, o surpriză plăcută care m-a făcut să sper, să cred că putem merge într-o direcție bună.

Nu cred că un om poate învinge un sistem, însă cred că un președinte competent, calificat și binevoitor e un pas uriaș. Cred că Monica Macovei poate fi un pas uriaș într-o direcție bună.

Și acum, celor 21 de prieteni – simpatizanți ai paginii lui Ponta. Votul e expresia libertății voastre pe care n-o poate contesta nimeni, însă, oameni buni – dincolo de statistici și grafice mai mult sau mai puțin adevărate, uitați-vă în frigiderul vostru, uitați-vă la prețul combustibilului de la pompă, la fluturașul de salariu, la autostrăzile noastre, uitați-vă la spitale, uitați-vă la școli. Dacă vă place ce vedeți, votați Ponta.


Banii care îți rămân

În 2009 m-am trezit îmbrăcat cu primii mei pantaloni de stofă (pe care dădusem 300 de lei) (300 de lei !!! – împrumutați, evident ), încălțat cu pantofii mei vechi de 4 ani și cu o cămașă care după scurt timp s-a stins din viață în mașina de spălat,  în Anglia la o conferință a oamenilor de Resurse Umane. Nu eram manager. Nici vorbă. Eram mai degrabă un copil speriat în primul an de facultate, care ieșea din țară pentru prima dată, însoțitor pentru cine-mi era șef la momentul respectiv.

Într-o seară am rămas la cină (da cină, pentru că acolo mâncam de 3 ori pe zi ! ) cu participanții și am asistat la niște discuții care îmi dădeau amețeli. Subiectul principal era: în ce ne investim economiile personale (jumătatea aia de salariu care nu ne trebuie). Am auzit acolo de angajați care investesc în imobiliare, care joacă la bursă, care văd câte 5-6 capitale pe an. Ce mă amețea cel mai mult e că atitudinea din discuții nu era una snoabă, ci una relaxată, de o normalitate care mă buimăcea de tot. Fiecare răspuns al lor era ca un pumn direct în moaca mea de om născut flămând. M-au întrebat și pe mine. Eram deja roșu, transpirat, cu mânicile suflecate, uitându-mă la oamenii care-și tăiau felia de pâine cu furculița și cu cuțitul, mânios pe viață, invidios, simțindu-mă de-a dreptul jefuit de șefi, de stat, de toată lumea. Toate frustrările mele fierbeau ca un vulcan care nu mai putea ține în el.

Mi-am amintit imediat de gândacii cu care împărțeam camera de acasă și de baia comună care avea un celofan în loc de ușă. Nu puteam uita dușul care era mai mult ca o sală de așteptare pentru apa caldă. Când abandonai așteptarea și te hotărai să iei viața în piept, după ce te terminai de spălat cu apă rece, ultima picătură care curgea din furtunul ăla cu capul strâns era apa caldă.  Mi-am amintit de absolut fiecare ultima săptămână de dinainte de salariu, când rămâneam fără miros de bani și trebuia să renunț la covrigul de dimineața și sandwichul de seară, mâncând doar la prânz (pe datorie), de restanțele de 3-4 luni de la cămin, de dulapul de haine – cu cele două tricouri (unul rupt, altul decolorat), o singură pereche de pantaloni (cu două numere mai mare) și o pereche de adidași – sfâșiată de-a dreptul. Mi-am amintit de fluturașul de salariu care zbura și dispărea ca un ninja după ce aruncă niște praf. Îmi și spuneam că mai bine nu l-ar mai printa pe hârtie, ci mi-ar da mie banii de print, să fie salariul mai mare.  Mi-am amintit de patul fără lenjerie, de școala neplătită, de nunta de peste 2 săptămâni, de internetul tăiat, de noua rată, deja restantă, de dinții cariați și datoriile care mă înghițeau încet încet ca o mlaștină.  Eram un administrator oribil. Dar când ai de administrat un salariu care ți-ar ajunge pentru facturi, chirie și o parte din abonamente, rămânand să mănânci, să-ți plătești școala, să te îmbraci și să mai ai și bani de un film (ipotetic vorbind) – din bonurile de masă – trebuie să fii artist. Eu nu-s.

Cine nu cunoaște frustrarea legată de foamea și mizeria anilor petrecuți în cămin a sărit o etapă esențială a vieții de român. Doar că eu lucram, deci aveam poate bugetul cel mai mare din camera aia mizerabilă în care locuiau 4 flămânzi cu vasele nespălate, pentru a păstra măcar mirosul mâncării.

Am răspuns timid, încercat de o stare de nebunie în care râsul se amestecă cu plânsul, dar cu o inspirație nesperată (sic!), că deocamdată investesc în studii.


Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


3 capcane ale dialecticii

N-am să vorbesc de manipularea discuțiilor să despre cum să câștigi un argument. Pentru asta există Dialectica lui Aristotel, există regulile lui Schopenhauer, există publicații grămadă pe internet.

Există trei mari capcane ale dialecticii (plecând de la premisa că scopul nostru e aflarea unui adevăr, nu câștigarea unui argument).

1. Capcana analogiilor / metaforelor / comparațiilor.

Metoda analogiilor poate fi folosită în citate, în poezie, în abstractizare – în nici un caz în concretizare. M-a sunat acum două săptămâni un tinerel cu un debit verbal neobișnuit, încercând să mă convingă să investesc în piața de capital. După ce a rămas fără argumente logice, a apelat la metoda analogiilor – ” Piața de capital e ca o femeie. Poate că îmbrăcată nu trezește mare interes, însă dacă începi să o dezbraci încetul cu încetul, interesul poate deveni obsesie”. –  I-am apreciat creativitatea, însă argumentul lui e total nevalid. Faptul că asociază o femeie dezbracată cu piața de capital e principiul manipulativ de bază al marketingului vizual (probabil este un termen de specialitate mai potrivit).  Problema e că nu, piața de capital nu e o femeie dezbracată cu care m-aș culca (sau nu).

2. Capcana extremelor / exagerării

Deși e o metodă folosită mai mult în contra-argumentare, apare deseori ca un mijloc de verificare a veridicității. Problema extremelor e că de cele mai multe ori, adevărul e relativ și vor exista aproape întotdeauna elemente, cazuri, particularități, excepții care se vor abate de la o regulă generală. Un exemplu extrem, nu  anulează o tendință generală.

Și acum, ca să folosesc metoda analogiilor – există exercițiul sării. Un om susține că sarea oferă un gust mai bun mâncării. Un alt om spune că sarea strică gustul mâncării, el punând sare în farfuria lui cu ciorbă, rezultatul fiind că ciorba nu a mai putut fi mâncată. A devenit prea sărată. Problema e că el a pus 1 kg de sare în ciorbă.

3. Capcana dreptății

Aici, ispita cea mai mare este ca, atunci când argumentul pe care se bazează părerea proprie se dovedește a fi nevalid, să se caute la nesfârșit, noi argumente (oricât de absurde ar fi) pentru susținerea concluziei (prejudecății). Când scopul e căutarea adevărului, o minte deschisă, dispusă la schimbare și acceptare a propriilor erori, e poate cel mai important lucru.

Mai pot fi menționate capcanele multilateralității adevărului, capcanele atribuirii și folosirii emoțiilor în analiză, capcana sofismelor, capcana validării unei ipoteze prin asocierea ei cu un nume mare, capcana validării ipotezelor prin exemple proprii, capcana adoptării teoriilor mai favorabile ș.a.m.d. .

 


Epoca putorilor

Îmi vine să strig, să strig cât pot de tare,
Să strig pentru că nu înțeleg.
Luptați măi oameni buni, luptați!
Luptați și voi, mă oameni răi,
Căci fără răul vostru, binele lor ar păli!

De ce vă uitați unii la alții ca niște tâmpiți,
Blocați într-un muc aruncat lângă gunoi?
Oameni buni, ridicați-l! Puneți-l în coș!
Oameni răi, dați-i cu șutul, aruncați altul! Faceți-vă treaba!

De ce stați oamenii buni? De ce stați ăia răi?
Nu fiți putori! Of.. oameni! Toți!
Căci nu, nici Dumnezeu n-o face binele.
Și nu, nici Dracu’ n-o să facă răul.