Despre cum a murit părintele Zosima și despre cum n-am citit Frații Karamazov

O imagine (necinstită pe deplin, recunosc) pe care mi-am format-o este cea de cititor pasionat. N-o zic dintr-o falsă modestie, ci dintr-o realitate – nu citesc mult – în medie, cam o carte pe lună.  Mi-aș dori să citesc mai mult. Și nu e vina timpului. Că, dacă aș renunța deplin la seriale, aș avea timp de încă 1-2 cărți pe lună.  Trebuie să mai recunosc și faptul că întâi a apărut blogul, apoi au apărut lecturile.  Încă îmi construiesc baza lecturilor. De-asta s-ar putea să mai apară pe Goodreads că citesc Moara cu noroc, Winnetou sau Jules Vernes, deși le-am cam ratat momentul lor de maxim efect.

Lăsând la o parte basmele copilăriei și poeziile din liceu, lectura care mi-a făcut poftă de citit a fost oarecum recentă, pe la sfârșitul lui 2011 – Papillon – Henri Charriere.  Venea imediat după ce mă uitasem a doua oară la Prison Break.  Am citit-o repede. M-a prins, deși nu mai aveam exercițiul cititului și cele 450 de pagini mă speriau de fiecare dată când deschideam cartea. După Papillon am încercat Frații Karmazov. Am abandonat-o. Nu eram pregătit. Am prins o carte de-a lui Puric. M-a enervat naționalismul dus până la absurd, dar mi-a plăcut.  Am mers mai departe cu Maytrei, Jurnalul Fericirii (carte care m-a umilit) apoi am mai încercat o data Frații Karamazov. După 100 de pagini am abandonat din nou. Încă nu eram pregătit. Mi-era ciudă. Atâtea trimiteri către ea, atâtea idei, însă prea grea.  Am mai citit Kazantzakis, Kafka, Lungu, după care am încercat din nou Frații Karamazov. Și…  Victorie! Am terminat-o! Acum știam și eu de Răzvrătire, de Marele Inchizitor, de Zosima, de Alioșa. În sfârșit!  Până acum câteva luni.

Într-o discuție cu intelectualii ( și eu ca un intelectual parvenit), ne-am trezit schimbând idei din Dostoyevsky.  Totul bine până la un punct.  Daniel începuse să povestească ce s-a întâmplat după ce a murit părintele Zosima.  Ascultam și nu pricepeam. Am citit și eu Frații Karamzov și părintele Zosima, ce-i drept era bolnav rău, dar nu murise! Am început să ascult în continuare și l-am întrebat mai mult în șoaptă pe Cornel – ‘auzi, dar la mine în carte n-a murit Zosima’. Mi-a răspuns amuzat, ca un om pentru care Dostoyevsky e o bază pusă de vreo 10 ani – ‘a murit, dar în volumul II’.

Așa că am continuat cu Cervantes, Tolstoi, Orwell, Dante ( Dante ! ), Poe, Pleșu, Stendhal …Și, offf.. Karamazov.. are două volume și l-am citit doar pe primul!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: