Imitații

Liniștea absurdă a unei nopți îngrozitor de reci amenință sufletul cu un soi de trădare, de expunere a unor lucruri ascunse acolo mult prea multă vreme. E puțin înspăimântător. Până acum am fugit de ele. Au existat întotdeauna elementele alea care să pună un paravan între ceea ce se adună acolo și ce iese la suprafață.

Munca. Munca întotdeauna salvează. E rețeta ideală pentru un suflet în sevraj continuu. N-ai cum s-o dai în bară cu ea. Niciodată nu-ți dă răgaz să te bucuri de lucrurile mărunte. Întotdeauna alungă liniștea, alungă libertatea, alungă dragostea și înlocuiește golul cu vidul.  Creeaza o falsă satisfacție, imită o fericire ascunsă într-un pahar de cafea scumpă de la Starbucks care nu face decât să-ți dea energia pentru a o lua de la capăt iar și iar. E modul ideal de a evada din grotescul profunzimii.

Când mintea e prea epuizată și sufletul încearcă disperat să preia controlul, am găsit rețeta perfectă. Poveștile altora ecranizate mincinos, senzaționalul fictiv, puterea unui alter-ego virtual care începe din ce în ce mai mult să domine, facebook, seriale, 9gag, instagram, bloguri, presă, televizor, bârfă, toate contribuie ca un propofol pentru starea de comă a sufletului. Din când în când mai apar anumite spasme, însă astea-s normale și la oamenii morți. Nimic îngrijorător.

Liniștea e ușor de învins. Dumnezeu e fantastic de ușor de alungat și sufletul poate fi redus la tăcere imediat. Sentimentele sunt niște forme parazite de slăbiciune care alimentează o falsă speranță a fericirii și nu aduc decât mizerie și dezgust. Bine, nu întotdeauna, dar viața n-are nicio treabă cu sufletul. N-are nicio treabă cu sentimentele și nicio treabă cu Dumnezeu.  Am fost condamnați să avem suflet doar pentru a ne antrena într-o luptă pierdută din start.

Asta-mi spun oamenii mereu. Nu prin cuvinte, prin fapte. Muncesc de dimineață până noaptea, își fac rate pentru a-și tulbura puținul somn de care mai au parte, se căsătoresc – nu din dragoste, pentru că nu mai știu de multă vreme ce-i dragostea – ci pentru că e o etapă în evoluția socială a fiecăruia -, stau ore întregi în fața ecranelor, înlocuiesc arta cu imitații ieftine și ofensatoare și-L ignoră mereu și mereu pe Dumnezeu. Când nu-L ignoră, îl învinovățesc pentru toată mizeria din viețile lor încercâd să-și adoarmă ce-a mai rămas din ce-ar fi trebuit să fie cândva o conștiință. Acum se numește responsabilitate socială și europenizare conceptuală. Atât.

Dacă ăsta-i drumul oamenilor, nu-l vreau. Vreau o liniște care să-mi trădeze sufletul, o dragoste care să mă ducă până pe culmile nebuniei, un pian dezacordat și pe Dumnezeu. Un Dumnezeu interzis, de care oamenii râd și pe care alții îl înjură, un Dumnezeu care alungat de toți, să-și găsească în sufletul meu casa.  Atât.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: