Despre oameni si melci

Publicat pe Actualizat pe

Am încercat de mai bine de 13 ori în ultima lună să scriu ceva. Am eșuat de fiecare dată. Am și acum 8 drafturi încă salvate. Pe restul le-am șters. Recent mi-am dat seama că vorbesc puțin. Nu știu dacă e un handicap social de care ar trebui să mă îngrijorez sau pur și simplu mă încadrez în categoria celor introvertiți și nu simt nevoia de small talk. Am realizat asta abia acum câteva luni. Până atunci chiar aveam impresia că vorbesc prea mult. Poate că vorbeam mai mult înainte și n-am reușit încă să mă acomodez valului de schimbări ce s-au petrecut din septembrie încoace. Deja simt că am vorbit prea mult despre mine.

Voi ce mai faceți? Oare va ploua mâine? Ce-ați făcut în weekend? Ce-a făcut dinamo? Ponta se mai ceartă cu Băsescu?  Sincer, nu mă interesează, însă am observat că așa se întreabă și, în afara cercului de prieteni pe care-i consider mai apropiați, răspunsurile celorlalți sună ca un zgomot care umple un fundal gol, un zgomot necesar câteodată. Știu că atitudinea asta, când nu mă face să par arogant, mă face plictisitor în cel mai bun caz.

M-a sunat o copilă (cred) săptămâna cealaltă să vorbească cu mine. După ce s-a prezentat, am întrebat cu ce pot s-o ajut și mi-a spus – cu nimic. Vrea doar să vorbim. M-am blocat. Ce să vorbim? De ce să vorbim? M-am gândit că, poate, voia s-o ajut cu ceva, dar n-avea curaj să-mi spună din prima așa că, am acceptat în primă fază un fel de comunicare (penibilă aș zice eu) ca să ajungem în final și la problema ei. M-a întrebat dacă am prietenă. Nu i-am răspuns. Mi-a spus că ar vrea să ne vedem. Am refuzat. Am întrebat-o încă o dată cu ce pot eu s-o ajut, ce vrea de la mine? Vrea să ne cunoaștem mai bine. I-am răspuns răutăcios aproape (după ce am realizat că am pierdut 10 minute fix degeaba) că eu nu vreau să ne cunoaștem, nu vreau să ne întâlnim și când mă va suna a doua oară, ar fi bine să mă sune cu un motiv bun, pentru că nu-s omul chitchaturilor. Nu m-a mai sunat. Încă mă întreb de ce.

Unii spun că e un oarecare farmec în toată atitudinea mea de om antisocial. Încep să am îndoieli vizavi de asta. N-am un aer misterios și nu mi se pare că ascund lucruri mișto în spatele tăcerii. N-o luați personal. Îmaginați-vă că statura mea socială e ca a unui om care sare peste micul dejun, la amiază mănâncă o frunză și seara bea un pahar de apă după care se culcă sătul. Fetele probabil înțeleg mai bine.

Poate e o încercare de justificare tot articolul ăsta, poate e răspunsul unei responsabilități asumate o data cu deschiderea blogului, poate e o psihologie inversă prin care încerc să atrag atenția asupra mea, provocându-vă să scoateți mai mult decât ”da”,”nu” și ”bine” de la mine sau poate e doar un articol banal, care după ce va fi citit de 100 de oameni, 3-4 îmi vor da like pe facebook, 1-2 comentarii poate, iar alții 5-6 îl vor menționa în discuțiile noastre private – până la urmă e un subiect mai bun de discuție decât vremea sau fotbalul.

Apropo, oare melcii au gură?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s