Cuvinte prea mari (1)

„Încearcă din răsputeri să construiască. Pune suflet în ceea ce face şi se vede. Atunci îl vezi entuziast, ai cu cine vorbi.  După o perioadă, fără absolut nici un motiv vizibil, îl vezi cum dărâmă tot ce a construit. Se închide în el şi atunci ştii că trebuie să-l laşi în pace.  După un timp se apucă iarăşi să construiască. Şi iar începe, iar entuziast, apoi iar dărâmă. Încerc să înţeleg de ce o face, dar nu reuşesc.”    (Cornel)

„L-am văzut cum se apropie de oameni. E acolo pentru ei întotdeauna. Aproape că nu ştie să spună nu. Oamenii încearcă să se apropie de el, încetul cu încetul. El îi priveşte, dar se îndepărtează de ei. Nu ştiu de ce face aşa. Pur şi simplu, în momentul în care cineva începe să ţină la el, face tot posibilul să-l îndepărteze. N-are nici un sens.”  (Esty)

„L-am văzut întotdeauna înconjurat de oameni. Era nevoie de un simplu telefon şi aduna instant o gaşcă lângă el. Avea mulţi prieteni şi întotdeauna ceva de spus între ei; capabil de lucruri extraordinare. I-am propus să lucreze cu mine pentru că are un potenţial pe care mi se pare că-l iroseşte. A refuzat încrederea pe care i-o acord pentru a rămâne la o banalitate – să stea la proiector. Nu înţeleg de ce o face, însă e alegerea lui.” (Corneliu)

„Nu prea ştiam cine e la început. Avea rucsacul în spate, blugi, adidaşi, nimic prin care să-mi atragă atenţia. Mi-am închipuit că e băiatul ăla care sparge seminţe în faţa blocului şi pierde vremea cu jocuri pe calculator sau ştiu eu ce alte activităţi.  După ce am vorbit cu el, nu mi-a venit să cred. Adică e mic, are abia 22 de ani, însă promite multe. Întotdeauna îl văd că vine cu idei, însă nu înţeleg de ce nu se zbate să şi facă ceva cu ideile astea. E o risipă de talent.”  (Gabi)

„Era mic. Clasa a noua. Îl vedeam dornic să facă schimbări. Voia să se bată cu sistemul. Am ştiut de la început că nu va câştiga, însă nu i-am spus-o niciodată. Am vrut să-l las să lupte şi l-am încurajat. Trebuia să se înveţe cu lupta. De fiecare dată când pierdea câte o luptă venea la mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiu dacă ce-a avut el a fost ambiţie sau încăpăţânare. N-a câştigat nici o luptă, însă n-a renunţat nici o clipa.  A fost un moment, deodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat. Mi-a spus că vrea să se retragă. I-am respectat decizia. Au trecut ani de zile şi încă îl aştept să revină. Poate să facă lucruri mari şi ştiu că vrea lucrul ăsta. Nu ştiu ce-l reţine. Încerc să regăsesc luptătorul de atunci, însă mă lovesc de altceva. Nu e comoditate, nu e lipsă de interes. E altceva, dar nu reuşesc să-mi dau seama ce. Nu înţeleg, dar încă sper.” (Nicu)

– va urma –

Anunțuri

5 responses to “Cuvinte prea mari (1)

  • Delia Filip

    De ce fiecare om spune ca nu reuseste sa te inteleaga? N-ar fi mai intelept sa te lase cine esti si sa te accepte just as you are? Sau nu.

    • ionut andrisan

      e ca si cum ai gasi o scoica si ai sustine ca te-ai imbogatit, sau ai arunca-o, fara sa incerci sa o deschizi macar sa vezi daca are o perla in ea sau nu – poate cam exagerata comparatia

  • Anca Zapodeanu

    Unii oameni nu vor sa accepte ca dupa ce ai facut ceva, care te-a solicitat, fie ca a fost din placere sau nevoie iti ceri partea ta de liniste… de izolare. Toti isi pun intrebari cand te indepartezi dar nimeni nu se intreaba daca nu te simti cumva sufocat si doar vrei sa revii la o stare anterioara…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: