Regula lui "i"

Pentru că deja e o obsesie pentru mine toata treaba asta cu gramatica, m-am gândit să rezolvăm o data problema numărului de „i”-uri  de la finalul verbului „a fi”.  Asa că,  teorema existenţialismului lui „i” sună în felul următor:

Infinitiv:  a fi , a şti, a dori, a munci (şi orice verb s-ar termina cu „i”) – un singur „i” !!!

Viitor: vom fi, vom şti, vom munci (şi orice verb s-ar termina cu „i”) – un singur „i” !!!

Condiţionalul prezent (ăsta de exprimă o dorinţă): aş fi, aş şti, aş munci (şi orice verb s-ar termina cu „i”) – un singur „i” !!!

Condiţionalul perfect:  aş fi fost – un singur „i” !!!

Conjunctivul prezent (pers a 2-a singular): tu să fii – doi de „i” !!!

Conjunctivul perfect: să fi fost (mers, mâncat, -orice alt verb) – un singur „i” !!!

Imperativul afirmativ: fii cuminte! – doi de „i” !!!

Imperativul negativ: nu fi analfabet! – un singur „i” !!!

Sper ca va fi util cât de cât ce am scris aici şi dacă nu ştiţi treburile astea, ar fi bine să le învăţaţi că e jenant, pe bune.


Anunțuri

8 responses to “Regula lui "i"

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: