Dumnezeu… cum ar veni

Mi-a ramas in minte expresia asta din liceu. Studiam la romana o poezie de-a lui Arghezi si o aud pe profa cum zice „aici eul liric se adreseaza.. se adreseaza direct..(parca soptit) se adreseaza lui … lui Dumnezeu ..cum ar veni”. Mda.. lui Dumnezeu.. cum ar veni.

Daca ma apuc sa interpretez „Dumnezeu… cum ar veni”  asta eu inteleg ceva de genul: stiti, eu am incercat sa evit cat am putut termenul asta.. mi-e rusine sa-l pronunt si de-asta-l zic in soapta.. Am vrut sa-l ocolesc.. sa-l inlocuiesc cu divinitate, sacru, forta cosmica.. orice altceva dar nu Dumnezeu.. Mi-e rusine, mi-e frica sa pronunt numele asta.  N-am nici o problema in a vorbi despre Buddha, Mahomed, n-am nici o problema in a vorbi despre sutele de zei care-i au indienii.. insa cand vine vorba de Dumnezeu.. asta e si trebuie sa ramana un subiect tabu.. Soptim.. ne ferim.. evitam pe Dumnezeu cat putem..

De ce? Eu sunt convins ca in momentul in care o sa ai nevoie de Dumnezeu n-ai sa te mai ascunzi sub pat si o sa sopteasti Dumnezeu.. ci mai degraba o sa strigi in gura mare: Dumnezeeeeu!!