Un pui cu râma-n gura

Imi amintesc si acu noaptea aia. La ora 3 m-am trezit si am luat-o la fuga spre casa cuiva. Incercase sa se sinucida.  N-avea probleme mari. Bani avea. Prieteni avea. Motivul era unul la care n-am stiut sa-i raspund. „De ce sa traiesc? Care-i sensul?”  Tot mai des aud asta si dau in continuare din umeri.  Sa le spui oamenilor de Dumnezeu? Vor sa vada ceva acum, sa-si prinda speranta in ceva.  Au obosit oamenii de atat stres, de atata munca.   Seamana viata asta cu un cadou. Primesti o jucarie, numai ca, jucaria e demontata. Ai piesele si trebuie s-o asamblezi tu. Si te chinui, te zbati, si din multimea incercarilor mai strici cate o particica, cate o piesa. Mai improvizezi, mai pui piese care nu-s la locul lor, te mai joci asa cu ea o perioada. Incerci sa o mai schimbi, mai strici cate ceva la ea si, daca reusesti sa pui intr-un final toate piesele la locul lor, iti dai seama ca multe din ele le-ai stricat, le-ai improvizat si jucaria asta pe care ai primit-o n-a aratat niciodata si nici nu va mai putea arata asa cum a fost ea proiectata.

Scopul? Chiar nu stiu.  Poate ca, oricat de emo ar suna, poate scopul e sa experimentezi putin din dragostea pe care o poate oferi cineva. Sa experimenteze altul putin din dragostea pe care o poti oferi tu. Poate ca, oricat de nebuneste ar parea,  e vorba de psihologia aia a lucrurilor rele. Nu te poti bucura de ceva bun daca nu ai in spate un contrast izbitor al unui lucru rau. Poate ca dupa viata asta e o viata mai buna de care ne vom bucura la maxim facand un contrast cu viata de acum.  Nu pot gasi un scop legandu-ma doar de viata asta. Sunt nevoit sa cred in Dumnezeu daca vreau sa am o directie, pentru ca altfel m-as simti exact ca un pui de-ala care scurma in balegar in speranta ca va gasi o rama plina de rahat pe care s-o manance.