Opt lucruri despre Suceava pe care oamenii destepti nu le stie

1. În primul rând – oamenii trebuie să știe că Suceava nu e populată cu moldoveni, ci sângele mov de moldovean a fost transformat instantaneu, în mod miraculos, în sânge albastru de bucovinean în ziua în care turcii au facut cadou austro-ungarilor zona Bucovinei. Deci Suceava e în Bucovina, nu în Moldova.

2. Gluma cu Sușiava e înțeleasă doar de restul țării. Sucevenii nu pricep de ce ziceți voi Sușiava în loc de Suceava. Exista un accent local, însa ceva mai slab pronunțat decât în multe județe vecine a căror nume vor rămane secrete.

3. Suceava nu are doar sate. Exista un oraș de reședință care se numește tot Suceava. Orașul nu are priveliștea pitorească închipuită de voi, cu căruțe trase de boi și turme de oi păscând pe malul muntelui, ci e un oraș mega-civilizat cu Metro, Carrefour, 2 Malluri, 2 McDonald’suri, KFC, gară (nu haltă), universitate, gaze, canalizare, internet, scări rulante, autobuze, H&M (later update*) , parcuri, câini vagabonzi, fabrici, drumuri pietruite și apă care curge din perete.

4. În Suceava nu se merge pe stradă cu opinci. Din contră – mare parte din încălțămintea pe care dați voi sute de lei în malluri e facută la Denis sau Marelbo care produc pentru marii papucari ai lumii.

5. Suceava NU e egal cu Botoșaniul. Confundarea Sucevei cu Botoșaniul este probabil una din cele mai grave lucruri pe care le poate face cineva în viață. Sucevenii nu tolerează astfel de comportamente. Daca aveți în jur suceveni, ar fi bine să știți o regulă nescrisă: dacă folosiți cuvântul “Suceava”, e mandatoriu să puneți punct înainte de a folosi cuvântul “Botoșani”. Nu cereți explicații.

6. Sucevencele NU-s niște alintate puturoase. Deși am auzit acest tragic neadevar de multe ori, sunt obligat să iau apărarea tovarășelor mele de copilărie. În Suceava e obligatoriu ca o fată să știe să facă mâncare. Rar am vazut fată de acolo care să stea cu mâinile încrucișate când se cerea implicare feminina și n-ai să vezi acolo fată care se oprește în fața unei uși închise așteptând să vină cineva să i-o deschidă.

7. În Suceava NU se moare de foame.  Nu, nu sucevenii sunt ăia care cerșesc în Franța, ci sucevenii sunt ăia de construiesc blocuri în Anglia și Italia. E drept că mulți din cei rămași în Suceava reușesc să supraviețuiască cu ajutorul banilor veniți de la căpșuni, însa e la fel de drept că la ora 8 dimineața oamenii merg la lucru, nu la bar. Aici e multă poveste, cunoscută în general de cei de pe acolo.  Dacă vreti să vedeți că nu se moare de foame, mergeți în Marginea, Cajvana, Ipotești, Bosanci, marginile orasului, Rădauți și garantat n-o să vedeți garduri nevopsite sau case cu acoperisul spart.

8.  Sucevenii e proști?! Spuneți asta lui Ovidiu care are bursa la Princeton, lui Mircea care a luat 2 ani la rând naționala la mate sau celor 65% de elevi care au luat BAC-ul într-un an cu media de promovabilitate de 44%. S-a copiat? Întotdeauna am zis că oamenii deștepti sunt ăia care se descurcă, nu ăia care muncesc cel mai greu.

 

Era VDF

Și acum nu dintr-un exces de inspirație sau vreo idee măcar buna, ci mai mult dintr-un simț al datoriei față de mine însumi și față de cealălalt eu* care citește ceea ce scriu, trebuie  să fac un update al ultimelor evenimente. N-am făcut din blog și nici nu voi face (sper) un jurnal personal clasic unde voi scrie că am văzut-o pe Verginica și mi s-a facut pielea ca de găină sau că sunt într-o adânca depresie și nu mă înțelege nimeni în afară de prietenii mei virtuali, ci mai degrabă văd înșiruirea asta de evenimente, care nu are practic nici o legătura cu celalalt cititor, ca pe o interpretare generala a unor evenimente, ca pe o poveste unde accentul nu cade pe eveniment, ci pe modul de abordare și pe imaginea conclusivă.

Cei care aveti facebook și cei cu care țin legătura ceva mai des știți deja – căutările de job au luat pauză . M-am angajat bine, într-un loc unde am multe de învățat și unde sper și cred că voi face o treabă bună. Recunosc că am făcut un compromis acceptând un oarecare regres salarial, însă date fiind prioritățile de la cei 23 de ani ai mei, consider că accentul trebuie să cadă pe învățare, experiența și oportunism, mai mult decât pe fluturașul de salariu.

Deși n-am recunoscut-o în fața multor persoane, o fac public acum. Cred ca oportunitatea asta a venit direct de sus, pentru că, miercurea trecută eram pe punctul de a-mi face bagajul și de a pleca spre Suceava pe o perioada nedeterminată. Ceea ce n-am spus celor de aici e că erau șanse ca plecarea mea să fie definitivă chiar. Cu 15 minute înainte să plec la gara să-mi iau bilet, a sunat telefonul care m-a oprit în București pentru jobul ăsta.  Asta m-a încurajat mult și, cu riscul de a părea mistic, ciudat, necalculat și ilogic, recunosc m-am bucurat pentru că am simțit că, atunci când sunt pe cale să fac câte-o prostie, Dumnezeu mai trage frâna de mână și mă pune înapoi pe direcția bună.
Consider că toată perioada asta din septembrie și până acum a fost o experiența profesională utilă chiar dacă neplăcută (adică orice HR-ist consacrat ar trebui să simtă pe pielea lui ce înseamnă să îți cauți job, să fii intervievat, să îți creezi tot felul de strategii de angajare s.a.), și, deși am contract doar până în iulie, am toată încrederea că lucrurile vor merge din foarte bine în excelent,  iar experiența următoarelor 5 luni va fi cel puțin la fel de utilă și mult mai mișto decat cea a ultimei perioade; apoi cine știe, poate cele 5 luni se vor transforma în mai multe.

În final, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au susținut în perioada asta**. Știu că am fost instabil, câteodată greu de suportat, însă faptul că am trecut cu bine peste tot timpul ăsta se datorează unui Dumnezeu extraordinar și unor oameni care au știut să extindă dincolo de obligații vorba de “și la bine și la rău”.
——-
* Într-o discuție despre tendințele schizoide cu niște prieteni, eu și DC susțineam că noi n-avem tendințe de genul ăsta, deși eram singurii din grup cu blog – dovada cea mai evidentă a existentei lor.

** Câteva nominalizări:
– familia –  mama, tata, frați – aici mai ales Ovidiu și Tibi – care vor trebui să mă suporte în continuare, dar evident nu-l omit nici pe Leo,
– o mică parte dintre prieteni – Cosmin, Marian, Cătălin, DC, Dan, Aura, Gabi C, Cristi A, Vale, Vali S, Vali B, Gabi M, Cristi A, Marius S, Adi G, Cornel, Ovidiu U, Adi T, Paul, Betuel, Marius B,  Alina A, Ovidiu C, Andrei G, Bogdan T, Felix, Marian P, Alina I, Bogdan I, Gabi G;  -  completare 1 -> ordinea numelor e oarecum random și lista nu-i nici pe departe completă. Motivul pentru care am scris câteva nume e că nu vreau să fie niște aprecieri generale aruncate în neant, ci vreau să-mi amintesc întotdeauna când citesc rândurile astea că am avut niște oameni extraordinari care mi-au ținut și de urât și de frumos și când am avut chef și când n-am avut, lucru care a contat enorm. 

 

Doctorand în nanocuantică, caut job de șaormar.

Astăzi, după cele aproape 5 luni de stat pe dreapta – din care 4 de căutări intensive de job îmi dau seama că am cel puțin 3 probleme cu care mă confrunt:

1. Problema economică a țării. În București sunt cele mai multe locuri de munca, da, însa locuri împărțite la câți oameni? O țară care are resurse umane, care are fonduri alocate pentru investiții, o țara cu resurse multe și cu cerere de produse atât de mare, încât deși avem o medie salariala de zece ori mai mică decât în cele mai multe din statele UE,  mâncarea e la fel de scumpă, benzina e mai scumpă, hainele sunt mai scumpe.  Avem oameni, avem bani, avem cerere .. n-avem inițiativă și atunci ne pricopsim cu  șomeri, revolte și foame. Dar cine nu știe asta?

2. Problema de viziune a oamenilor din HR.  Aud atât de des folosindu-se termeni ca strategie de recrutare, strategie de dezvoltare a angajaților, evaluarea 360, coaching si mentoring, management, comportament organizațional și atâția și atâția termeni care acum 5-6 ani aproape nu existau și degeaba. Interviurile sunt tot ca în anii ’90 când și ești întrebat ce nu-ți plăcea la vechiul loc de muncă și pus să enumeri 3 defecte ale tale eventual în engleza ca să salvam niște timp. La fiecare interviu am impresia că îi învăț pe oameni strategii de HR despre care n-au auzit în viața lor, nu că mi-ar fi verificate cunoștințele. Nu vreau să spun că e un amatorism general pentru că am fost și la interviuri ceva mai interesante, însă de multe ori simt că pâinea mea e pe mâna unor oameni în ochii cărora se vede un abis infinit.

3. Problema mea de profil. În primă fază am fost optimist pentru că am considerat că am profilul candidatului ideal: absolvent de psihologie și drept (aproape), ceva experiență relevantă, atât cât să mi se acorde încrederea de care am nevoie în primă fază. După câteva interviuri mi-am dat seama că m-am înșelat și că profilul meu mă dezavantajează.  Am fost la interviu pentru recruiter – supracalificat – ne pare rău. Am fost la interviu pentru inspector resurse umane – supra calificat – ne pare rău, am fost la interviu pentru consultant HR, referent, asistent și orice poziție s-a mai inventat în  domeniul ăsta. Problema lor era că ce-am făcut eu era mult mai interesant și mai complicat decât ce urma să fac. (și măcar de-aș fi așa cum mă cred ei). Nu vorbesc doar de companii de mărime medie, vorbesc de companii de care s-a auzit și în rândul triburilor din Africa. M-am gândit să-mi fac curaj să aplic pentru poziții de conducere. Aici am avut o altă problemă – n-aveam experieța necesară pentru a putea aplica. Cine angajează un manager care n-a mai fost manager și înainte măcar 5 ani? Soluția – Îmi tai experiența de pe CV și mă angajez entry level? Pentru că pâinea de necalificat ține de foame, strategiile care mă fac “supracalificat”, nu prea.

Concluzia – mulțumim lui Dumnezeu că Ovidiu are job bun și încă mă suportă cu banii.

PS: Comentariile de genul: “Ionut, nu-ti pierde speranța”, “e ceva pregatit special pentru tine”, “o sa fie bine”, mă deprimă. Faptul că încă mă trezesc la ce oră vreau. nu.

Sec

 

Cârpe Diem

Nu-i o idee interesantă, deși multă lume crede că-i interesant ca pe 1 ianuarie să scrii despre cât de nașpa a fost în 2011 și despre planurile mărețe din 2012. Sunt niște articole clișeu, neinteresante, exact ca ăsta pe care-l voi scrie eu acum. Însă nu mă mai chinui să fiu original, să fiu băiatul ăla care scrie măreț despre lucrurile mărunte ci am să scriu lejer și cel mai probabil voi fi plictisitor, așa că, dacă aveți o carte deschisă lângă laptop, cititul ei ar fi o opțiune mai bună. Dacă totuși veți citi ce scriu din compasiune pentru mine, să nu mă simt ca și cum aș vorbi singur sau din respect pentru mouseul care a fost solicitat la un efort când a clickuit linkul către blog, here we go..

Nu pot spune că anul 2011 a fost un eșec total și nici nu pot susține că a fost un an tare bun. La finalul lui 2010 îmi făcusem un sistem personal de evaluare pe mai multe domenii unde mi-am scris tot felul de realizări și eșecuri. Ei bine, anul ăsta am decis să nu mai completez nimic pentru că ar fi fost cumva deprimant. Am stat 4 luni pe dreapta, fără serviciu, lucru care m-a destabilizat din aproape toate punctele de vedere. Pe de altă parte, în 2011 am avut cei mai faini prieteni și pot spune că în toată trăirea mea pribeagă pe pământul ăsta plin de oameni triști și singuri, nu m-am simțit singur aproape deloc, ci întotdeauna telefonul a sunat pentru că plictiseala in 2 e întotdeauna mai interesantă. Chiar dacă activitățile au fost puține, locurile vizitate au fost și mai puține, o cola băută în mall, un whist în miez de noapte sau o poveste random spusă la un colț de bloc sau într-o căsuța de mesănger au fost fix genul de lucruri care au făcut să treacă zilele frumos.

Acum aș fi tentat să spun că tot anul am fost varză, gras, antisocial, trist, lipsit de energie, fără inițiativa, iresponsabil, egoist, instabil, n-am realizat nici un sfert din câte mi-am propus și poate aș avea dreptate. Voi continua totuși în același spirit de iresponsabilitate și nu-mi voi face nici un plan pentru anul ăsta. Voi merge unde duce drumul și voi încerca să mă bucur de drum, afișând însă aceiași față tristă de om inabordabil și serios. Ce știți voi ce-i in inima mea ?- asta dacă am inimă.
Oricum știu ce-o sa fie și în 2012 – o să mă angajez, o să termin și a doua facultate, o să mă mai îndrăgostesc de 3-4 ori, ca în fiecare an de altfel, o să mă mai mut de vreo 2 ori, o să-mi mai plătesc din datoriile vechi, însă bineînțeles că-mi voi face și altele noi, probabil voi începe din nou școala de șoferi, că tare-mi place să fiu elev, voi merge de vreo 2-3 ori prin Suceava, voi merge la vreo 4-5 nunți – la toate neînsoțit și disponibil ( ) ) voi spune că mă voi îmbăta măcar o dată, că-mi voi face un tatuaj și că mă voi apuca de box și sală, însă bineînțeles că nu voi face nici una din astea și probabil voi termina anul tot în Piața Constituției încercând să-mi dau seama ce poate fi așa interesant la niște petarde care pocnesc în aer. În 2012, daca nu va veni sfașitul lumii, sigur voi spune că din 2013 mă voi face băiat serios, însă până atunci tot anul ăsta va fi anul CÂRPE DIEM. Așa că, dacă până acum m-am tot gândit la viitor și l-am planificat în toate felurile, anul ăsta voi trăi viitorul și atât. Viața-i scurtă și puturoasă, însă dacă putem face flăcări din beșini, aduceți brichetele!

PS: la mulț ani tudorica!

 

Concert de Craciun – Cristian Cazacu

Iulian si Gabi s-au gandit sa ne faca o surpriza frumoasa de Craciun anul ăsta și l-au chemat în București pe omul care a lăsat Penielul cu mandibulele până în pământ de la prima lui piesă.
Cristian Cazacu va cânta luni de la 19:00 într-un cadru mai intim, “ca de la prieteni pentru prieteni” la Home Matache (în zona Piața Matache – cum intrati pe strada perpendiculara cu Iulia Hasdeu, faceti prima la stanga, în capăt)

Intrarea va fi 10 lei.

Găsiți detalii la Gabi și pe facebook.

 

Articol de paranteza

Încep să scriu a multa oară fără să știu dacă voi avea curajul sau dau “Publicare” la ceea ce mâzgâlesc sau nu. M-a intrebat cineva recent de ce scriu pe blog, de ce ofer unor străini posibilitatea să vadă în viața mea lucruri pe care nu-s dipsus să le încredințez nici prietenilor cei mai buni. De ce prietenii trebuie să-mi citească blogul pentru a afla ce-i cu viața mea și de ce nu-s ei primii care află? Nici nu mai știu ce-am răspuns și nu cred că am nici acum un răspuns satisfăcător pentru asta.

M-am săturat să vorbesc, să scriu și să gândesc despre ultima perioada ca o perioadă de mare tragedie. M-am săturat să fiu privit cu un fel de compasiune de parcă cineva ar fi murit și am ajuns imposibil de greu de abordat într-un mod potrivit. Sunt atât de des întrebat de ce-s supărat și care corăbii mi s-au înecat încât încep să mă gândesc la motive care să-mi justifice felul de a fi pentru a nu mă contrazice cu toată lumea. Cel mai trist e că de multe ori ajung să-mi dau seama că motivele alea sunt reale și devin de-a dreptul afectat, chiar daca în primă fază n-aș fi fost. Asta e ca să mă justific cumva.
Există un articol vechi de aproape 2 ani unde evidentiam cumva stângăcia în abordare. ( articolul aici ).

M-am plictisit să încerce oamenii să mă convingă că ceva nu-i în regulă cu mine și m-am plictisit să-i cred. Totul pare pe dos. Dacă recunosc că nu-s tocmai fericit, primesc un clasic “naspa”  sau un “lasă că o să fie bine” și apoi ne continuăm discuția de parcă totul ar fi ok. Dacă nu recunosc că aș avea ceva, trebuie să fiu convins că sunt deprimat, să primesc o față plină de compasiune de parcă celălalt tocmai a aflat că m-am îmbolnăvit de cancer și eu nu știu nimic despre asta.  Dacă-s trist și recunosc, atunci totul e ok, iar dacă nu-s trist atunci e foarte grav și trebuie căutată o problemă pentru soluțiile ce mi se oferă.

Nu vreau să ofensez pe nimeni cu articolul ăsta și nici să creez impresia că e cu o direcție specifică. Vreau doar să-mi creez puțin spațiu.  Am pățit ceva? Răspunsul e simplu și dacă am încredere în cine mă întreabă poate spun, dacă nu, vremea e un subiect bun de discuție.

Până una alta, vreau să-mi reprioritizez puțin activitățile pentru că m-am săturat și de filme, de facebook, de grepolis și de tot felul de soluții care diminuează într-atât relațiile încât să stau la o poveste frumoasă în afara spațiului virtual sau să fac o plimbare la lumina beculețelelor albastre și galbene care au împânzit orașul pare ceva idilic.

Promit un articol viitor pozitiv cât de curând. Până atunci, încerc să-mi fac un playlist nou de Crăciun – asa că, dacă știți piese faine, omorâți-ma cu niște linkuri de youtube.

Am inchis paranteza.

 

Un like va rog

Câteodată stau cu browserul deschis, mă uit la aceleași 5-6 taburi deschise întotdeauna și aștept. Trebuie să apară un ceva nou de citit, un like nou pe facebook, un mail nou cu o invitație la un sondaj sau vreo alertă de pe unul din siteurile de joburi. Aproape mi-am făcut o rutină din toate astea. Doar că … nu asta sper de la taburi. Cu telefonul e la fel. Stă deschis lângă mine și aștept să sune. Cu atâta speranță mă uit la el când sună, însă e o speranță fără direcție. De multe ori îl iau și mă uit la apelurile recente, îmi ascult vechile mesaje din căsuța vocală sau citesc smsuri de acum 2 ani în speranța să descopăr ceva ce n-am știut atunci. Însă îmi dau seama că trecutul a trecut și nici apelurile recente, nici mesajele vechi nu-mi vor oferi nimic. Aștept doar.
Când intru la metrou, când merg pe stradă, sau pur și simplu, când sunt într-un loc public, întotdeauna privesc atent sperând. Întorc capul după mașini, întorc capul după oameni care zâmbesc, întorc capul după reclame și sper să descopăr ceea ce caut. Îmi place să mă plimb noaptea. Nu de puține ori ocolesc metrourile sau autobuzele doar de dragul plimbării și în loc să caut să ajung acasă în jumătate de oră, mă pornesc pe jos și fac o oră jumătate. Mă uit la câte o casă veche pe care am văzut-o de zeci de ori înainte și îi descopăr o crăpătură nouă. Văd tot felul de oameni care aleargă cu așa viteză încât nu văd autobuzele care frânează la 1 metru de ei. Mă plimb sperând .. nu știu ce.

Câteodată adorm citind. E uimitor. Nu știi când ai adormit și când te trezești nu știi unde ai rămas cu cititul pentru că de la un punct îți dai seama că ai intrat în poveste și visezi continuarea cu tine în rolul principal. Cred ca acolo e singurul moment în care există un rol principal, în rest, după ce dispare toată vraja asta, deși toată lumea pretinde un rol principal, singurele roluri care se dau sunt roluri de figurant într-o piesă fără roluri principale.

Probabil asta e așteptarea. Un like care să ne pună în rolul principal într-o viață colectivă a unei societăți care să ne iubească, un email care să ne anunțe că destinul a tras la sorț pentru fericire și noi am câștigat sau pur și simplu un telefon la capătul căruia să fie cineva care nu doar sa dea un like poveștii fără s-o citească măcar, ci să ne vrea povestea.

 

In atentia sucevenilor!

Studenții Facultății de Științe Economice Suceava, în colaborare cu Fundația Ana, organizează un eveniment de la care nu aveți voie să lipsiți!

Pe 18 Noiembrie de la orele 20:00, în Club M (lângă Liceul Pedagogic, vizavi de Snițel Wienez) vă invităm la un show de stand-up comedy alături de Andrei din trupa Comedica. După acest show, continuăm petrecerea dându-vă ocazia să urcați pe scenă – un karaoke party de la care nu trebuie să lipsiți!

Intrarea e 10 lei, iar toți banii strânși au un scop caritabil – sprijinirea unei familii cu o condiție sociala deosebită.

Dă viață unor zâmbete de copii!

(Tumurug Daniela Emanuela)

 

O matematica boiereasca

Câteodată știu doar că trebuie să scriu, așa că deschid pagina de blog, încerc să-mi fac liniște în gânduri și încep. Până să încep, stau câteodata 2, cateodata 20 de minute și meditez la evenimentele recente. Îmi amintesc ori ceva interesant ce-am citit, ori o figură necunoscută rămasă întipărită în minte, ori o întrebare la care nu găsesc răspuns sau pur și simplu o frustrare de care simt că nu pot scăpa decât exteriorizând-o.

M-am gândit mult zilele astea la dreptatea lui Dumnezeu. E o dreptate pe care n-o înțeleg.  A spus Isus la un moment dat o povestioară cum că un boier avea nevoie de niște oameni care să-i lucreze pământul. A găsit câțiva oameni la prima oră a dimineții, pe alții i-a luat la amiază să lucreze și ultima tură de lucrători a venit cu o oră înainte să se termine ziua de lucru. La urmă i-a plătit pe toți la fel. (Matei 20)  Ei bine, felul ăsta de dreptate oarecum, la un nivel teoretic pot să-l înțeleg. Nu înțeleg niște detalii din povestioară aia, detalii care n-au fost spuse , dar pe care le văd în fiecare zi.

Boierul ăsta, în timp ce oamenii lucrau pământul a hotărât să se ducă înapoi în târg unde erau oamenii care au refuzat să lucreze pentru el, ba încă l-au scuipat, au aruncat cu pietre după el și l-au înjurat. A scos din buzunar bani și le-a dat, nu ca recompensă, ci pur și simplu, fără motiv. Unii s-au ales bani sub formă de plată, alții cu ei sub formă de donație. Irelevant atât timp cât efectul a fost același. Și de parcă n-ar fi fost destul, la finalul zilei, cei ce s-au ales cu o ceartă – ghiciți cine-au fost -exact! tot aia care au muncit cel mai mult.

Asta-i dreptatea pe care n-o înțeleg.  Însă, cu toate astea, rămân liniștit că toată povestea asta mai are niște aspecte. Boierul ăsta venea în fiecare zi în târg și făcea același lucru – căuta oameni să lucreze.  Unii îl refuzau, alții îi acceptau oferta și la urmă toți primeau câte ceva. Și tot așa, zi de zi, până când, mulți din oamenii care la început l-au scuipat și l-au înjurat au ajuns să lucreze pentru boier, însă motivul nu mai era moneda aia primită la sfârșitul zilei, ci recunoștința, prietenia și dragostea față de boier.  Au fost și oamenii care au rămas de la început și pâmă la sfârșit profitori, lipitori, cerșetori și puturoși, însă ăia au fost singurii oameni care n-au înțeles că toată povestea asta nu era despre o monedă dată degeaba sau pe niște ore de dat la sapă, ci despre o prietenie cu un mare boier.  Niciodată n-au aflat prietenia asta.

Cândva l-am scuipat și eu și astăzi n-am să mă iau la rost cu el pentru că la sfârșitul zilei primesc aceiași monedă.  Nu-i vorba de sudoarea cântărită în argint, e vorba de prietenie și atât.

 

Nopti pierdute

M-am trezit azi stând cu chatul de pe FB deschis, gândindu-mă la un motiv de a intra în discuție cu cineva. Întotdeauna a fost și va fi o dilema pentru mine, ce urmează după acel răspuns bisilabic la întrebarea “ce faci?”. Nu mai știu ce să zic după acel “bine”.

Mi-e dor câteodată de nopțile pierdute vorbind despre nici nu știu ce.